Jurnalul unui copil de 63 de ani- partea a II a

 

 

dan goldis      Am terminat de scris partea intii a povestirii mele, am recitit-o azi noapte si am gasit-o multumitoare. Este foarte adevarat ca pe alocuri am romantat unele intimplari, am folosit  uneori cuvintele mele in locul celor rostite de personajele din povestire, dar va garantez ca succesiunea evenimentelor, deznodamintul intimplarilor, esenta dialogurilor au fost cele reale.

Astazi incep partea a II a care va fi mult mai greu de scris. Dificultatea consta in faptul ca trebuie sa descriu niste probleme practice despre lucrul cu ingrijitoare de batrini, avantajele si dezavantajele centrelor de recuperare ale seniorilor ( azile de batrini cu alte cuvinte), bugetul  lunar de intretinere, obtinerea certificatelor de handicap, continutul testului M.M.S.E si  G.A.F.S., tomografe, autoritati diverse, primarii, cimitire, directii de asistenta si cite si mai cite. In ultimii 2 ani am trecut prin toate aceste furci caudine si astazi cunosc destul de multe lucruri despre problemele batrinilor bolnavi (sau nu)de Alzheimer ori dementa. Am cautat pe net un material cuprinzator, dar nu am gasit pina acum nimic asemanator. Probabil ca acesta va fi primul, daca, bineinteles, intre timp nu ma voi imbolnavi si eu de …Alzheimer. Nu rideti de mine ca pericolul va paste si pe Dvs! O patrime din batrinii  lumii sufera de dementa sau Alzheimer.  Desigur ca daca aveti 30 sau 40 de ani, nu luati in considerare cifrele alarmante din aceasta statistica. Dar la 55 sau 60 de ani veti constata ca un membru sau un apropiat din familia Dvs. s-a procopsit déjà cu aceasta boala. Si aceasta coliziune  de gradul III as putea spune, va afecta foarte serios viata Dvs si a apropiatilor vostri. Sper din tot sufletul sa nu traiti momentele prin care am trecut eu. Dar daca din nefericire le veti trai, trag nadejdea ca informatiile concrete si recomandarile practice pe care le veti gasi in paginile urmatoare va vor ajuta! Sa lasam insa introducerile si sa ne aruncam pe cai…

      ULTIMUL  CHEF  

In septembrie 2015 am hotarit sa facem un mare chef in familie. Fiindca pe maica-mea o chema Maria am hotarit sa facem cheful de Sfinta Maria Mica. Dorinta mea si a sorei mele  era sa participam cu totii copii, nepoti si stranepoti, adica toti cei care mai ramasesera prin Romania. Pentru convocarea participantilor am folosit un argument forte: “poate e ultimul chef in formatia aceasta! “. In mintea fiecaruia dintre noi exista idéea ca domnul inginer Gheorghe Goldis s-ar putea sa ne paraseasca foarte curind pentru lumea celor drepti. Toti gindeam la fel, dar nimeni nu indraznea sa rosteasca acest gind cu voce tare…

In consecinta, pe 8 septembrie, ne-am adunat in curtea parintilor  vreo 9 persoane din 4 generatii diferite. Cel mai batrin era taica-meu de 89 si cea mai tinara era nepoata mea, Amalia de 3 ani. Patru generatii suprapuse, la 28-30 de ani departare una de alta. Oare nu e prea mult pentru natura, oare nu e prea greu pentru globul pamintesc sa suporte aceasta populatie? Sunt intrebari rationale pe care ar trebui sa si le puna fiecare om, dar in primul rind Dumnezeu. Cum a rezolvat insa Dumnezeu problema japonezilor unde sunt peste 200.000 de centenari si acolo se suprapun cinci generatii una peste alta? Dar a italenilor si francezilor care au mincat toata viata fructe de mare si acum traiesc bine merci pina la adinci batrineti? Oricum sa-l lasam pe Dumnezeu sa rezolve aceste probleme si noi sa ne ocupam de treburile pamintesti imediate…

Asadar pe 8 septembrie, ne-am pus pe gratare, mici, bere si glume. Cumnatul meu, Imi, om istet in fapta si hitru la gura, sustinea ca trebuie sa inchidem festiv “sezonul de gratare.”   Toata lumea era multumita. Amalia alerga dupa pisici prin curte, Roxana, mama ei si fiica mea, alerga dupa Amalia, Diana si Gela puneau farfuriile. Imi si Ovidiu ( sotul Roxanei) se ingrijeau de friptane. Chiar si maica-mea, o fire dificila in general, era multumita. Imi spunea: “Uite,  cita lume este in jurul meu. Toti acesti oameni mari sunt crescuti de mine”. Am vrut sa ii spun ca nu chiar toti erau crescuti de ea, ca in fapt doar doi, eu si sora-mea, fusesem sub aripa ei ocrotitoare, dar nu am vrut sa-i imputinez satisfactia. Adevarata lectie de viata ne-a dat-o in schimb,taica-meu. Dupa ce Diana i-a dat in gura, bucatica cu bucatica, un mic si jumatate si un cartof paserat, dupa ce a baut, total independent, un pahar de bere pe taica-meu l-a apucat filozofia: “ Stiti copii, pina ieri am vrut sa mor, dar acum m-am razgindit.  Mai vreau sa traiesc un an.“  Sora-mea cirteste: “Pai, mie mi-ai spus ca vrei sa traiesti 100 de ani!”. “ Nu, numai un an.” zice batrinul. “Si in anul acesta vreau sa fiu primar!”  “Vai de capul nostru” zic eu  “Si al timisorenilor” ma completeaza cumnatul. “Un an de zile, nu mai mult!” zise convins batrinul ” O sa fac lucruri mai bune ca Ciuhandu.” “ Ciuhandu nu mai e primar!” zice Imi. “ Zau si cine e?” se interesa batrinul  “ Nicolae Robu de vreo 3 ani…” zice sora-mea o admiratoare anonima a actualului primar.  “Asta, nu stiu cine este!”  “ In 2012 l-ai votat” am intrat si eu in discutie. “Ai fost primul la sectia de votare. Atunci l-ai votat, acum nu stii cine este?” “ Nu stiu. N-am auzit niciodata de el.” marturisi batrinul. Citisem undeva ca bolnavii de Alzheimer isi pierd usor memoria imediata si cea de scurta durata, raminind de fapt doar cu informatiile stocate in memoria de lunga durata. Imi venea sa rid: Ciuhandu care a avut 4 mandate, vreo 16 ani adica, era stocat in memoria de lunga durata a lui taica-meu pe cind Robu putea sa paveze strazile orasului cu aur, nu va fi retinut niciodata de creierul lui.

“ Da, si dupa anul acela in care vei fi primar, ce o sa faci?” intreba Gela. “ Atunci ma duc la casa mea!” raspunse el foarte serios. “ Aici e casa ta”, facu sora-mea. “Nu la asta, la alta!” raspuse el. “ Te pomenesti ca ai vreo sase case ca si Iohannis sau Nastase” spuse Imi. Toti rideam pe sub mustati. Numai batrinul era serios: “Nu eu am numai doua, asta si inca una”. Bineinteles ca vorbea aiurea. Stiam précis ca nu mai are nicio casa. Creierul unui om se micsoreaza zilnic, se pierd 200.000 de cellule nervoase.

„Si unde este aceasta a doua casa?” intreb eu. “In Eroilor, la tintirim” imi raspunse el trist. Nu vorbea aiurea. Retrag cuvintele anterioare.  Gindirea lui parea destul de logica. Nu toate celulele nervoase erau moarte. “Sa ma duci miine sa-mi vad ultima casa.” imi zice in final.

  Programul „ULTIMA CASA”

      A doua zi l-am dus la cimitir pe taica-meu. A fost o adevarata corvoada sa il imbrac in haine de oras, cu cravata, veston si palarie, fiindca asa a dorit deoarece mergea intr-o “vizita protocolara”, acolo unde era posibil sa intilneasca alti… oameni. Cea mai mare dificultate am intilnit-o insa la …urcarea in masina. I-am deschis portiera si l-am invitat sa urce. precum face un bodyguard cu presedinte sau un rege.  Dar el nu  a urcat… Trecea bastonul dintr-o mina in alta si nu stia ce sa faca cu el. Atunci i l-am luat din mina ca sa rezolv aceasta problema. S-a intors atunci cu fata la masina si a vrut sa intre pasind inainte ca pe o usa de casa. Nu s-a aplecat insa si a constatat ca nu poate baga capul.  S-a intors din nou cu spatele la masina si a vrut sa se aseze cu fundul pe scaun.  Dar nu avea curajul sa se aseze, fiindca nu vedea scaunul. Probabil ca in mintea lui acel scaun nici nu exista din moment ce el nu il vedea.  In consecinta, s-a intors cu 90 de grade si dintr- pozitie laterala a vrut sa paseasca cu un picior in masina. “E bine, a ales varianta cea buna, utilizata de noi toti”  mi-am zis in gind. Dar, in loc sa paseasca cu piciorul potrivit acelei urcari a incercat sa paseasca cu… celalalt. Din nou n-a fost bine…  Eu stateam linga el si nu prea stiam ce sa fac. Dumneavoastra, cei care cititi aceste rinduri, v-ati gindit vreodata cum urcati intr-o masina, care este procedeul cel mai simplu, care sunt principalele miscari descompuse ale intregii operatiuni? Nu, nu v-ati gindit niciodata, asa cum nu m-am gindit nici eu. Am urcat in masini de toate felurile, de toate inaltimile si m-am descurcat intotdeauna fara sa gindesc prea mult la chestia asta. Dar acum eram obligar sa ma gindesc.  Ce simplu este pentru un om normal sa urce intr-o masina si ce greu este pentru un om bolnav! Nepoata mea, de 4 ani jumatate, se urca singura, aproape din fuga, aruncindu-se parca intr-un bazin cu apa, se aseaza direct in scaunul ei de copil si apoi zicea : ” Pui centura, bunu?” . Pe cind tatal meu nu mai stia, el care a urcat de zeci de mii de ori in sute de masini  de-a lungul vietii…

Deci problema actuala este: „cum il urc eu pe tatal meu de 89 de ani in masina?” Am procedat ca la armata, atunci cind am invatat minuirea armei de la picior la umar. Pozitia 1, miscarea 1…Pozitia 2, miscarea 2…  Tot a fost buna pregatirea militara la ceva. Am inceput sa actionez in miscari descompuse. Asadar, l-am intors pe tatal meu cu spatele la usa, l-am apropiat cit am putut de mult de caroserie, l-am invitat sa se aseze si cu vorba, dar, mai ales , cu fapta, adica concret cu mina, impingindu-l usor spre spate. I-am spus sa indoaie genunchii pe care se incapatina sa ii tina tepeni, l-am asezat cu chiu cu vai pe jumatate de fund, m-am dus pe partea cealalta a masinii la usa din stinga spate, am urcat pe scaunul invecinat, l-am tras inauntru ca sa se aseze  pe intregul sau fund, am coborit din masina, am ocolit-o si m-am dus in stinga spate, unde i-am mutat picioarele unul cite unul, cu greu, fiindca intimpina rezistenta la fiecare  miscare. In sfirsit, dupa vreo zece minute de chin am reusit sa il pun intr-o pozitie rigida, dar oarecum acceptabila.

     La cimitir nu era lume. Am gasit loc de parcare relativ usor si aproape de poarta. “ Am noroc, mi-am zis in gind. E clar ca in viata actioneaza o lege a compensatiei.” La coborirea din masina a fost mai usor decit la urcare, chiar si drumul pina la mormint a fost placut, dar acolo privelistea nu era prea estetica. Lespezile erau acoperite de frunze uscate, soarele uscase ultimele jerbe depuse iar printre placile de mozaic rasarisera citeva firicele verzi de iarba . Crescusera asa intr-o albie seaca de piatra, fara sa aibe la baza vreun graunte de pamint. Cit de ciudata este natura, cum izvoraste viata intr-un loc lipsit de resurse!

. Aici erau ingropati bunicii mei, adica parintii lui maica-mea,  adica socri lui taica-meu. Ultimii din familie care am fost la mormintul acesta, am fost eu si nevasta-mea, o bila alba pentru noi fata de ceilalti membri, dar si noi fuseseram acum citeva luni, nu prea recent, asadar o bila neagra si pentru noi…  Iar maica-mea nu fusese niciodata in ultimii 3 ani. Nici nu voia sa auda de cimitir. Nu mergea la nicio inmormintare a prietenilor sau cunoscutilor ei, nu mergea la niciun priveghi, nu mergea la nicio pomana. Cind mortul sau moarta fusese foarte apropiati de ea ne trimetea pe noi, copii ei,  sa o reprezentam la ultima despartire de persoana in cauza…Cred ca ii era frica de moarte si evita cu indaratnicie  orice legatura directa cu acest subiect.

Taica-meu in schimb privea detasat problema mortii. El privea sfirsitul uman cu luciditate, l-am dus in ultimul an la trei inmormintari,  a participat la toate, uneori ma tot intreba daca am facut lista de invitati la priveghiul sau, ma tot indemna sa vorbesc cu Lupu ca acesta sa-i tina ultimul discurs la capatii desi Lupu murise de vreo 13 ani sau poate era mai bun Bulza, daca va mai trai mai mult ca el.  Adevarul era ca nici Bulza nu mai traia, murise acum 2 ani, dar desi fusese la inmormintarea lui, taica-meu nu isi mai amintea…

Acum statea in fata mormintelor si incepuse sa vorbeasca cu socrii lui: “Asteptati-ma ca vin si eu. In doua,trei luni sunt si eu aici. Vasile, te rog sa ma ierti pentru toate necazurile pe care ti le-am facut, dar si tu mi-ai facut mie. Acum insa va trebui sa convietuim pasnic fiindca vom avea aceeasi adresa.”  A tacut apoi si nici eu nu am spus nimic. Am vrut mai intii sa-i zic ca, logic, nu exista „convietuire” in „viata de apoi”,  dar m-am razgindit cind mi-am dat seama ca daca exista „viata de apoi” exista si „convietuire” acolo.  Este logic sau nu? Dumnezeu stie! Mi s-a imbirligat mintea de atita filozofie existentiala. Asa ca am ramas amindoi  vreo zece minute muti, gindindu-ne fiecare la viata lui.

    Pe crucea lui bunicu-meu, exact sub poza, era un bilet. Imi atrasese atentia de la inceput, dar nu aveam ochelarii de apropiere la mine si nu puteam sa-l citesc.  In plus, era destul de lung. Erau vreo 10 rinduri dactilografiate marunt, asa ca nu exista nicio sansa sa deslusesc literele de acolo. Am smuls biletul de pe cruce si l-am bagat in buzunar. Il voi citi acasa…

Acasa, l-am citit. Era un extras dintr-o Hotarire a Consiliului Local  Timisoara prin care ni se comunicau obligatiile concesionarului de loc de veci si eram avertizati ca daca nu platim concesiunea in timp de 30 de zile, pierdeam dreptul de folosinta, iar  locul de inhumare urma sa se atribuie altei persoane decedate.

“ Bine mama, de cind nu ai platit cimitirul?”, am intrebat-o pe maica-mea a doua zi. Ea era cu banii, ea incasa pensiile, ea hotara ce plati se fac, greu puteai sa scoti un ban de la ea chiar pentru nevoile ei.

“ Nu platesc niciun cimitir. Sa ne ingroape sub pod!” se rasti la mine. “Nu mai sunt locuri sub poduri, le-a betonat primarul” am supralicitat eu. “ Atunci sa ne arunce in Bega” se rasti din nou la mine. Atinsesem un subiect sensibil, tabu pentru ea si schimba rapid subiectul. ” Gela, ii zice lui nevasta-mea, fa-mi un masaj pe git cu crema asta!”.  „Ce crema e asta?  a intrebat nevasta-mea. „Una, de la televizor. 179 de lei, pentru reumatism!”. ” Da? Si cind ai cumparat-o?”    „Am comandat-o prin telefon, draga. Eu am telefon, am televizor, am banii mei. Ce va bagati voi?” se semeti maica-mea.

Am ciulit urechile. Va sa zica maica-mea nu avea bani de cimitir, dar avea bani de creme. Viata, oriunde ar fi se lupta din rasputeri sa traiasca. In cimitir aparusera fire de iarba rasarite din piatra seaca, maica-mea isi lua creme ca sa isi vindece reumatismul care nu o omora, dar nici nu o lasa sa traiasca, vorba reclamei de la televizor. In plus, urmarea publicitatea televizata cu picsul in mina. Mai rar asa ceva. Are si teleshoping-ul clientii lui. Am luat cutia in mina. Osteotic! Auzisem de numele asta! Imi placuse textul reclamei. Chestia cu reumatismul care nu te omoara de acolo o stiam.Mestesugit texr de reclama:” se aduna kilometrajul, uzura in oase prin drumul nostru in viata, vezi cite un batrin schimonosit de durere,  indoit ca un cirlig”. Condurateanu era convingator. Atit de convingator incit maica-mea a sunat in primele zece minute. Dar ar trebui sa sun si eu fiindca si pe mine ma dor oasele de la bazin, mai ales, cind ploua…

Bineinteles ca a doua zi m-am dus la cimitir din nou, concesiunea nu era platita de sapte ani, administratorul mi-a dat un bilet in care erau stipulate parcela, rindul si numarul mormintelor, apoi am dat fuga la primarie, la „biroul garaje, cimitire,coserit” , mi s-a cerut o copie dupa buletinul titularului, am dat o copie cu identitatea lui maica-mea, ea era titulara, am platit vreo 400 de lei pentru 14 ani, sapte ani din urma si sapte ani in avans, vreo 12 lei pe an de mormint….

Asadar m-am linistit. Bineinteles ca nu am primit banii de la maica-mea, am platit jumi-juma cu sora-mea, dar am fost fericiti amindoi ca s-a rezolvat si aceasta problema. Eu, preocupat atit de mult de idei sublime din sfere inalte, nu ma gindisem niciodata  ca exista o taxa de concesiune a locurilor de veci din cimitire. Culmea este ca am ajuns la aceasta revelatie absolut din intimplare, o dimpla atentionare de pe o cruce avind rolul decisiv in coborirea mea cu picioarele pe pamint.  Daca nu ajungeam la cimitir in urmatoarele 30 de zile, ce se intimpla oare?  Dar, daca traiam prin strainatate si nu aveam pe nimeni apt in Romania? Ce s-ar fi intimplat oare? Imi dezgropau bunicii ca sa atribuie mormintul altcuiva? Da, poate!

    Am ajuns la o concluzie importanta: existenta unui loc in cimitir este foarte importanta in viata unui om.   Este clar ca Dumnezeu a facut Pamintul o singura data si altul nu mai face. Iar in Bucuresti, Timisoara, Cluj si alte mari orase ale Romaniei nu mai sunt locuri disponibile dar nici locuri libere pentru cimitire. Chiar daca Dumnezeu s-ar razgindi  si prin absurd ar vrea sa mai faca un cimitir sau doua nu ar avea unde sa le aseze fiindca primariile au retrocedat intreaga scoarta terestra din zona lor administrativa la .Becali, Cocos, Stelu Nu stiu Cum, Cirpaci tiganul si altii ca ei. “ Da, ar trebui sa se faca un program numit “Ultima Casa”, finantat, poate, chiar de Uniunea Europeana.”  Altfel, foarte multi batrini ar trebui sa fie ingropati sub poduri, vorba lui maica mea. Dar, in unele orase, nici sub poduri nu sunt locuri libere…

Prima ingrijitoare din viata noastra

In noiembrie 2015, continuam sa fiu obsedat de greutatea tatalui meu. Nu se atingea aproape de loc de mincare nici sanatoasa, nici… nesanatoasa. Cind mergeam noi, copiii,  in rondurile noastre de dimineata si de seara, ii dadeam de cele mai multe ori sa manince in gura. Sandviciurile cu unt si salam le taiam ca pe niste soldatei si ii introduceam in gura cite un soldatel. Mesteca absent 3-4 soldatei, uitindu-se pe pereti si dupa aceea refuza sa mai mestece. Se invrajbea atit de rau impotriva celei care il alimenta, de obicei Diana sau Gela, incit dadea cu pumnul in masa si rasturna tot ce era acolo. Aveam mai mult spor cu laptele. Il puneam in farfurie, ii puneam citeva bucatele de piine in el si el il servea cu lingura. Erau zile cind ducea singur lingura la gura. Erau alte zile cind il ajutau fiica sau nora. La prinz, cind noi copii eram la serviciu, minca doar felul intii, ciorba sau supa ce era, ajutat de maica mea. Mama se considera pe vremea aceea foarte potenta. Receptiona mincarea de la catering, o punea in farfurii, minca ea pe saturate si dupa aceea, ii dadea si lui sa manince in gura. La sfirsit, spala vasele. Asa de intimpla in zilele in care ea, maica-mea, se simtea bine. Cind nu se simtea bine, ramineau nemincati amindoi…

“ Trebuie sa angajam pe cineva pentru prinz” ii spun lui sora-mea. “Nu vine nimeni pentru o ora sau pentru doua.” mi-a raspuns ea. “Da, dar noi o angajam pentru trei ore. Doua ore dimineata si una la prinz. Ii dam zece lei pe ora, 3 ore pe zi si in 30 de zile face 900 de lei, salariul minim pe economie, obtinut dupa 3 ore de munca.” Socoteala mea parea viabila. Daca eu as fi avut o pensie de 700-800 de lei as fi acceptat un asemenea job. Conform statisticilor, vreo 2.000.000 de cetateni romani au aceasta pensie. Mai sunt apoi cei care nu au serviciu de loc. Si acestia sunt cu milioanele. Oare sta vreunul  prin zona?

  “Nu are ce sa faca doua ore dimineata.” isi exprima o parere sora-mea. Sora mea este economa si este bogata, eu sunt mina sparta si sunt sarac. “E adevarat, dar nimanui nu ii convine sa vina pentru o ora. Trebuie sa gasim neaparat o persoana din zona, poate o pensionara, care vine pe jos fara sa o coste transportul. Dimineata, o ora face tot ce trebuie facut si  ultima ora socializeaza…” ” Da, adica bea cafea si sta de vorba..” comenteaza din nou Diana. ” Cam asa, dar si asta-i o munca care trebuie platita” inchid eu discutia.

   Fiindca sotia mea avea mai mult timp liber decit mine sau sora-mea s-a angajat ea sa faca selectia. Am dat un anunt in ziarul  local de publicitate si imediat dupa aparitie  a inceput sa sune telefonul. Gela, sotia mea isi facuse un caiet special pentru aceasta activitate. Scria acolo nume, prenume, telefon, adresa si tot ce i se parea interesant despre persoana respectiva. Vorbea cite 3 ore pe zi la telefon si nu se plictisea. La cina, imi comunica sintetic rezultatele. “ Mai, Dane, mi-a spus intr-o seara, azi am fost sunata de 2 femei si 3 barbati.  Am 15 femei si 20 de barbati pina acum. Cum dracu’ ai facut anuntul acela, de ce ma suna barbatii? ”  Oferta de forta de munca era neasteptata. Nici macar eu nu ma asteptasem la asemenea rezultat. In anunt scrisesem: “ Solicit ingrijire batrin, timp de 3 ore pe zi, dimineata si la prinz. Preferam ingrijitor /ingrijitoare din zona Circumvalatiunii.”    „De ce te miri? am intrebat-o pe nevasta mea.  Daca ai sti citi barbati au iesit din somaj, dar nu au virsta de pensie. N-au de lucru si cauta paleative pina la prima pensie.”  “ Mi-a spus unul astazi, Vladimir il cheama, ca pentru zece lei pe ora sapa si gradina. Cica el nu socializeaza, el sapa. ”  “ Da-i un telefon si spune-i ca il chemam la primavara.” i-am spus eu.

Trierea femeilor s-a facut pe baza de dosar. Cam cum este astazi admiterea la facultate. Nevasta-mea s-a intilnit cu 3 doamne. Prima avea 62 de ani si era din Calea Sagului, un cartier din cealalta parte a orasului, a doua avea 42 de ani, statea aproape dar avea unghii false, a treia avea 60 de ani,dar statea la doua blocuri distanta. In consecinta, Gela, „directorul” de resurse umane a hotarit: cea mai buna varianta este Lenuta.

Pericol public?

Suma calitatilor lui Lenuta este mai mare decit suma defectelor. Iar diferenta dintre avantaje si dezavantaje era si ea pozitiva. Locuia foarte aproape, la doua blocuri distanta, era vinjoasa, aproape ca un barbat, il putea ridica cu usurinta pe tatal meu atunci cind cadea, lucrase la un azil de batrini, avea asadar experienta in domeniu… Principalele  dezavantaje erau ca inca nu era pensionara si lucra in ture de dupa amiaza  la o pizzerie din oras ca bucatareasa, venea uneori duminica si luni obosita datorita programului prelungit din week-end de la pizzerie, cind se enerva isi dadea drumul la gura si vorbea destul de colorat…

Dar una peste alta era o femeie de nadejde. Cel putin aceasta era parerea noastra a “angajatorilor”  fiindca mama mea avea o altfel de parere…

  Gindea: “Ce cauta aceasta femeie in casa ei? Nu cumva venise sa ii fure lucrurile din curte, sa ii ia banii din dulap sau sa ii rapeasca barbatul din pat?  Cine o bagase pe aceasta femeie in spatiul ei vital, in carapacea ei in care ea fusese pina acum stapina absoluta?”

“ Draga mama” ii spuneam eu, “Lenuta este trimisa de primarie, nu poti sa o  dai afara fiindca platesti amenda” O minteam. Poate nu era prea frumos, dar in unele cazuri, trebuie sa apelezi la solutii neortodoxe. Ma socoteam absolvit pentru minciuna mea, fiindca voiam sa fac un lucru bun pentru viata lor. Daca nu as fi angajat-o pe Lenuta, taica-meu raminea flamind la prinz si nu isi lua nici medicamentele. Am inventat chestia cu primaria, fiindca stiam ca parintii mei au respect fata de autoritati si niciodata in viata lor, nu calcasera pe bec. Platisera intotdeauna toate impozitele, respectasera intotdeauna dispozitiile de curatare a santurilor si de reparare a trotuarelor. Dar acum, tam –nesam, primaria se baga in viata lor.

“Ce treaba are sfatul popular cu viata mea? Ma voi duce la sfat sa reclam ca aceasta femeie  nu sapa gradina, nu spala ferestrele, nu bate covoarele !”

“ Mama draga, interveneam eu impaciuitor, femeia aceasta nu este trimisa de primarie sa-ti sape tie gradina! Ea a fost trimisa sa il ingrijeasca pe tati. ”

  “Ce eu nu pot sa il ingrijesc? De saizeci de ani il tot ingrijesc. Barbatul meu este sanatos, nu are nevoie de ingrijire.”

  “ Da, dar daca nu ia 20 miligrame de Rivastinina, moare. Asa a spus doctorul. Da-i tu acum 20 de miligrame de doctorie din aia!”

Bieinteles ca nu era adevarat. A doua minciuna. Rivastinina era un medicament pentru  imbunatatirea functionarii  globale la bolnavii de Alzheimer in stadiul lui de moderat sever. Asadar, tatal meu nu murea,dar se deprecia si mai mult.
Desi se tinea ea mare si tare ca poate rezolva toate problemele,  nu era in stare sa-si administreze nici propriile pastille, dar pe ale lui taica-meu care pe linga pastille avea si solutii. Cumparasem organizatoare saptaminale, scrisesem pe ele Gheorghe si Maria, sora-mea le punea in fiecare casuta pastilele pentru dimineata, prinz si seara, era simplu,  ar fi trebuit ca maica-mea sa ia pastilele din casuta de la mijloc si sa le inghita cu un pahar de apa plata. Ii explicasem de nenumarate ori chestia aceasta simpla, dar ea nu fusese in stare niciodata sa o faca.

  “Sa plece, sa plece, nu vreau sa o vad!”

   Problema implementarii lui Lenuta in viata mamei a durat vreo doua, trei  saptamini. Mereu primeam telefon de la Lenuta care imi spunea ca a fost injurata si data afara din casa. Ma urcam atunci in masina si ma duceam sa duc tratative cu maica-mea. Negocierile erau uneori usoare alteori grele. Citeodata se terminau pasnic, citeodata se terminau cu tipete si injuraturi. Tipa ea,nu eu. Cind vedeam ca incepe sa strige ca auzeau si trecatorii prin fata casei foloseam solutia dura: ”Daca nu vrei sa o accepti pe Lenuta, de miine Primaria iti trimite un… barbat!” o amenintam eu.

Imi amintesc ca atunci cind am folosit aceasta fraza pentru prima oara, mama mea avea in mina o galetusa plina cu apa, fiindca isi uda florile de pe terasa. Cind a auzit replica mea, maica-mea, dintr-o singura miscare mi-a aruncat toata apa din galeata in fata. M-a surprins total. Nici macar nu am avut timp sa ma feresc. Intr-o fractiune de secunda, am fost ud din cap pina in picioare. Era mijlocul lui decembrie cind termometrul arata + 5-6 grade.

Eram siderat. N-am zis nimic. Ce puteam sa zic? Ce puteam sa fac? Aveam de a face cu un om bolnav care este dispus sa foloseasca orice metoda pentru a-si sustine propria vointa. Dar daca avea un topor in mina? Nu putea sa aibe topor in mina, fiindca nu erau topoare in gospodaria lor. Putea in schimb sa aibe un cutit, o foarfeca, un alt instrument taios sau contondent… Din acestea erau destule in casa si curte. Bineinteles ca nu ajungea ea sa ma omoare pe mine, nu avea ea atita forta sa loveasca decisive, nici eu nu puteam muri atit de usor, dar intr-un caz nefericit, in asemenea situatii tensionate se poate pierde un ochi, se poate rani o jugulara…

Da, maica-mea era o femeie bolnava si incepeam sa inteleg cu fiecare zi ca poate deveni un pericol atit pentru ea, cit si pentru ceilalti din preajma ei…

I-am povestit lui sora-mea toata istoria, ea s-a dus la neurolog pentru retetele curente, dar auzind povestea a precris si un sedativ pentru maica-mea. In final i-a spus: “Va fi din ce in ce mai greu cu mama!”. Diana mi-a comunicat si mie ca maica-mea a primit un sedative, dar mi-a spus ca nu i-l da deocamdata,fiindca nu stie ce efecte secundare poate avea. Mi-a promis ca studiaza problema si ma informeaza cu solutia finala. Vreo luna a tot studiat, dar nici azi nu stiu rezultatul studiului meu.  Nici eu nu am insistat pe aceasta problema fiindca nu eram nici eu convins cu sedarea ei, numai ca evenimentele vietii te fac uneori sa-ti schimbi  foarte rapid convingerile.

Deznodamint trist in „afacerea burlanul”

Spre sfirsitul lui decembrie 2015 am fost chemat la politie.  Sherlock Holmes de Mehala mi-a comunicat rezultatul cercetarilor sale: “ Stiti, domnule Goldis, de la ultima noastra intrevedere am efectuat o serie de investigatii. Am constatat ca exista o persoana suspecta care ar putea fi implicata in cazul  burlanelor parintilor Dvs. Se numeste B. Rupa, locuieste in cartierul Steaua, este autorizat ca persoana fizica pentru lucrari de tinichigerie, are un Peugeot alb, dar nu are permis de conducere. Din pacate, dupa ce am inceput investigatiile aceasta persoana a plecat urgent in Franta. Familia lui nu stie cind se va intoarce.”

Inspectorul vorbea si eu meditam. Era oarecum firesc sa se intimple asa. Cind politia a inceput cercetarile, gaborul s-a speriat si a “tulit-o.” Poate acum pacaleste cu burlane oameni batrini din Franta. Sau vinde cazane de tuica pe la Strassbourg, pe malul Rinului. Cine stie ce face conationalul nostrum in aceste vremuri tulburi?  Problema este ce face u. Sa-l caut pe acest Rupa pe intregul continent? Cum sa il gasesc? Prin Interpol? Cine autorizeaza o asemenea cautare? Imi dadeam seama ca incercam sa caut un ac intr-un car cu fin.

Domnul inspector mi-a comunicat mai multe informatii pretioase. Mi-a spus ca Diana, sora mea si domnul Mihai Doru, vecinul meu, de fapt martorii ultimei intilniri cu tiganii, nu au putut preciza in declaratiile lor, decit un numar provizoriu de masina TM 0321XX, mi-a mai spus ca respectivul numar a mai fost sesizat la o inselaciune prin Oravita,  Caras Severin dar atunci acest numar era montat pe un Cielo albastru. Bineinteles ca inselaciunea din Oravita este di ea in cercetare,dar cercetarea este intrerupta fiindca suspectul nu mai este in tara…Eram ametit total. In capul meu era o invalmaseala cumplita cu dubite albe cu numere franceze, cu autoturism Cielo verde in Caras care avea acelasi numar provizoriu cu o dubita alba din Timis, cu suspecti care operau in Timis si Caras, dar care acum faceau “afaceri” cinstite in Franta, cu oameni care aveau masina, dar nu aveau carnet si masina care avea numere, dar nu avea sofer. Acum eram convins ca Sherlock Holmes de Mehala nu putea rezolva aceasta problema complicata. Dar oare adevaratul Sherlock Holmes, acela din carti si din filme ar fi putut? Ma indoiesc fiindca realitatea tiganeasca de astazi este mult mai complexa decit fictiunea scriitorilor de ieri…

Pina la urma am fost sfatuit sa imi retrag plingerea anterioara. Si am cedat. Am scris o alta declaratie prin care mi-am retras plingerea din august. Am cedat fiindca mi-am dat seama ca o rezolvare corecta a acestui caz ma va costa mai mult decit paguba in sine. Pina acum ma dusesem de vreo 4 ori la politie si o data la procuratura, scrisesem vreo 3-4 declaratii, cheltuisem bani pe benzina, irosisem o gramada de timp prin anticamere asteptind dupa politisti sau procurori, imi consumasem nervii pe discutii, mai trimisesem si doi oameni la audieri care s-au dovedit inutile. Pina la urma cu ce m-am ales? Cu vestea ca posibilul infractor este in Franta. Multumesc pentru informatie, dar nu ma ajuta de loc.  Frauda aceasta seculara cu pacalirea batrinilor de catre tiganul cu burlanul este prea mare si prea veche pentru a putea fi stirpita de un Don Quijote local. Ceea ce ma supara cu adevarat era faptul ca atunci cind am inceput sa ma lupt cu morile de vint, am dat dovada de aceeasi naivitate ca si mama mea atunci cind a contractat lucrarea. Este clar ca nu sunt mai destept decit ea.

Sariti oameni buni: mama il bate pe tata!

Imi pare rau, dar asa a fost!

In ianuarie 2016, tatal meu isi pierduse puterea de a trai, dar era inca in viata. Nu mai era capabil sa socializeze, se izolase de cei din jur, nu mai comunica cu nimeni si era in permanent apatic. Multumita noua, copiilor si datorita si lui Lenuta reusise sa-si stabilizeze greutatea la 45 de kilograme. Dar nu putea sa mai mearga singur. Daca apuca sa faca trei pasi singur, la al patrulea cadea. Cazuse de nenumarate ori in orele in care noi lipseam. Pur si simplu se ridica de pe fotoliu sau din pat si se aventura spre baie. Avea baston, dar incerca sa se tina de pereti. Ori de pereti nu te poti tine, fiindca peretii sunt drepti nu au niciun punct de sprijin, nicio protuberanta. Daca intilnea o usa in calea lui, se prindea de clanta aceea asa cum se agata un alpinist de un piolet. Tremura ca varga doua, trei minute tinindu-se de clanta si apoi se aventura mai departe in drumul sau spre baie…De cele mai multe ori cadea. Nu se lovea intotdeauna, fiindca pamintul era aproape, pe jos aveam covoare si noi, copiii indepartasem piesele de mobila cu colturi dure de pe traseele lui. Alteori cadea si se lovea. In general, se lovea la cap. Ne miram ca in cadere nu se loveste la miini, la picioare, la coaste, asa cum ne lovim noi toti cind cadem, el se lovea indeosebi la cap. Am analizat si am gasit o explicatie ciudata. Creierul sau nu actiona suficient de repede si, in timpul pierderii echilibrului, tatal meu nu se proteja pentru amortizarea caderii cu o mina intinsa inainte, cu un genunchi indoit in fata. El cadea precum cade o scindura din pozitie verticala in pozitie orizontala. Cind cadea nu spunea mare lucru. Articula de 2-3 ori: “Au, Au!”,  scincea de 2 ori si apoi zacea in tacere. Uneori, maica-mea incerca sa il ridice, dar nu reusea fiindca el era prea greu pentru ea.

Chiar si mie imi era greu sa-l ridic, fiindca el nu te ajuta de loc. Ii spuneam sa indoaie piciorul, el il… intindea, ii spuneam sa stea pe sezut, el se intindea pe parchet. Receptiona comenzile dar le executa intotdeauna pe dos. Il luam atunci de subtiori si il ridicam in pozitie verticala,  dar cind ajungea la 45 de grade, isi intindea automat picioarele si  ma lasa fara un punct important de sprijin…Un chin, ce sa va mai povestesc.! Cind il gasea Diana sau Lenuta cazut era si mai rau, fiindca ele nu aveau forta mea de barbat. Dar, incet, incet gasisera o tehnica cu ridicarea intermediara pe un taburet foarte scund. Oricum, lucrurile mergeau destul de rau. De cind cu angajarea lui Lenuta, asiguram o prezenta in casa de pe strada Dornei de 8-9 ore pe zi,mai precis Lenuta 3 ore, sora-mea tot trei, eu si nevasta-mea tot cam asa. Dar ziua unui batrin are 12 -14 ore, astfel ca ramineau singuri  o treime de zi. Si pe taica-meu, tocmai in aceste ore, il apuca plimbatul prin odai…

Intr-o zi, primesc telefon de la Lenuta: “Domnul Dan, imi zice, tata are o vinataie mare pe git!” “ Iar a cazut?” am intrebat. “ Nu cred ca e de la cazatura!” spune femeia. Cred ca e de la bataie!”. “ Cum este de la bataie, cine sa-l bata?” “ Mama” zice ea convinsa. M-am urcat in masina si m-am dus sa studiez problema la fata locului. Intr-adevar, pe partea stinga a gitului, intr-o pozitie laterala, era o pata vinata destul de mare. L-am dezbracat de haine si am descoperit ca are si urme recente pe coaste care nu existasera la ultima baie. Deh, poate acele vinatai de la coaste sunt de la cazaturi, dar aceata de pe git? Fizic, nu era nicio posibil sa te lovesti la git intr-o cadere in casa.

Am discutat cu Lenuta in particular.” Ce parere ai?” Ea imi marturiseste: “Intr-o dimineata, la sapte fara un sfert cind am venit, am gasit-o pe mama la patul lui tata strigind la el: “ Ghita, scoala-te si du-te si sapa gradina! Nu mai lenevi in pat la ora asta! Te anchilozezi de atita dormit!”.  

Stiam ideea aceasta fixa cu anchilozarea pe care o avea maica-mea. Se temea sa nu intepeneasca de tot si, din aceasta cauza, il obliga sa mearga. Stiam ca il injura fiindca ne injura pe toti. Stiam ca il trimite sa lucreze in gradina, desi pentru gradina aveam om platit cu ora. Stiam ca atunci cind lipseam facea pe autoritara cu el. Dar nu stiam ca ii si aplica corectii fizice. Acum aflasem. M-am dus rapid la sora-mea sa ii explic noua situatie. Dar sora-mea stia de batai. Si a conchis: „Trebuie despartiti! Cauta un azil bun!” 

Este dureros sa iti internezi parintele intr-un azil. Dar este justificabil, atunci cind nu ai alta solutie. Citisem despre azile si, in aricolele lor publicitare totul suna frumos: asistenta medicala, ingrijire profesionala, supraveghere continua, baie saptaminala, meniu zilnic conform dietei, socializare continua, diverisment si activitati recreative de doua ori pe saptamina. Cind citeam articolele acestea publicitare imi venea sa-mi abandonez nevasta, copiii si nepotii si sa ma internez singur acolo. Ce poate fi mai frumos decit sa stai toata ziua la recreere, sa discuti cu oameni de virsta ta, sa maninci la ora fixa,  sa fii spalat si ingrijit ca la carte. Da, este cu plata, dar orice serviciu de astazi este cu plata.  Dar si daca ramii acasa trebuie sa cheltuiesti bani pe mincare, pe detergent, pe medicamente si doctori, pe distractie si agrement…  Teoretic, optiunea pentru internarea in azil este o solutie buna. Trebuie sa o verific insa din punct de vedere practic… Asa ca m-am pornit sa ma documentez in privinta azilelor…

Sunteti un inger!

Intr-o dimineata din ianuarie 2016 s-a petrecut un fapt deosebit care nu a avut o legatura directa cu problema mea si a parintilor mei, dar care prin dramatismul pe care l-am trait secunda cu secunda m-a pus serios pe ginduri. Dar sa va explic mai intii ce s-a intimplat!
Eu si sotia mea stam la parterul unui bloc comunist intr-un apartament de 4 camere. Alaturi de noi, era o camera cu destinatia de uscatorie. Acum vreo doi ani, cind locatarii de la etajul IV au facut scandal  ca s-a stricat hidroizolatia si le ploua in casa, asociatia de proprietari a blocului a facut un barter cu o firma si a dat uscatoria pe un acoperis de tigla. Nu intram in amanunte, fiindca s-au facut mii de tranzactii de acest gen in Romania asa ca ar trebui sa cunoasteti detaliile. In final, firma respectiva a facut o baie minuscula in uscatorie, a introdus gazul, i-a pus geam termopan si usa metalica si a vindut-o ca si garsoniera. Cumparatorul era un cetatean roman care muncea in Germania care nu a locuit nicio zi la noi in bloc, dar l-a adus pe tatal sau dintr-o comuna apropiata.  Fiul a plecat apoi in Germania, tatal a ramas in Romania, la noi in bloc.  Batrinul avea 84 de ani, era vaduv si se gospodarea singur, Isi facea aprovizionarea zilnica, gatea, isi platea utilitatile… Eu nu il cunosteam prea bine, ne salutasem de vreo doua ori pe casa scarilor, nevasta-mea, mai sociabila, schimbase cu el de-a lungul timpului citeva opinii despre calitatea si pretul legumelor din piata…
In acea zi insa, asadar la vreo doi ani de la mutare, pe la ora 11, cind sotia mea s-a intors din drumurile ei si a vrut sa intre in apartamentul nostru, a distins o voce disperata: “Ajutor! Ajutor!” A ramas intepenita incercind sa asculte. Dar nu se mai auzea nimic. A deschis usa larg si a strigat la mine: “Dane, lasa calculatorul si vino imediat aici!”. M-am ridicat incet si m-am apropiat de ea mergind in viteza mea obisnuita, adica …agale. “Mai repede” imi striga ea. “Taci si asculta!” M-am conformat si intr-adevar in linistea generala am distins si eu un strigat stins.” Ajutor, ajutor!” Nu-mi dadeam seama de unde vine. Putea sa vina de afara, putea sa vina din subsolul blocului, putea sa vina din garsoniera. Dar daca ar fi fost  de afara glasul ar fi trebuit sa se auda mai puternic, chepengul de la subsol nu era ridicat asa ca strigatul nu putea veni de acolo, singura varianta era… garsoniera. Ne-am apropiat de usa si am ascultat din nou.”Ajutor, ajutor!” Da, de aici venea zgomotul. Am batut cu pumnul puternic in usa: ” Vecine suntem aici, descide usa!” . “ Nu pot,” veni raspunsul, „sunt cazut.” Apoi incepu sa tuseasca. Nevasta-mea imi spune.” Arde ceva, simti miros de fum?” Eu sunt mai nesimtitor, nu simteam nimic. Dar mi-am apropiat nasul de gaura cheii garsonierei si am mirosit. Intradevar, acolo se simtea un miros intepator de fum. “Arde batrinul in casa”, i-am spus nevestei. Cum sa spargi o usa din metal cu miinile goale? Mai degraba un geam. Alerg in spatele blocului. Acum prinsesem viteza. Geamul garsonierei era deschis, dar pe geam iesea un fum gros sa il tai cu cutitul. As putea sa intru pe fereastra, dar cum poti intra pe fereastra la un parter inalt de 1,60. Nu aveam nicio scara, niciun obiect solid pe care sa il pun acolo si sa ma pot inalta. Fusese curatenia de toamna si inlaturasem tot ce era inutil in spatele blocului. Ma uitam in jur disperat si nu stiam ce sa fac. Apare o vecina si decreteaza: “Explodeaza blocul!”Nu explodeaza niciun bloc” o reped eu. “Ne trebuie o masa, un scaun, ceva”. Apare si nevasta-mea in spatele blocului. “ Dane, vecinul nu mai vorbeste. A tusit de vrei 2-3 ori si acum nu mai vorbeste” Era clar. S-a asficsiat. Gindul m-a dus involuntar la un coleg de breasla care s-a asfixiat acum 20 de ani de la o soba de carbuni. Secundele treceau. Au mai venit doi vecini, de data aceasta barbati. Am luat initiativa: “ Facem o piramida”. Pe unul l-am pus la perete cu spatele la geam, pe altul l-am asezat in genunchi in fata lui si am ajutat vecina care se temea de  explozie sa urce pe scara aceea improvizata. A miriit ea la inceput ca nu vrea, dar vazindu-ne pe noi babatii asa se hotariti s-a supus. Avea vreo 40 de ani si 60 de kilograme, asa ca prin forta bratelor ei si cu ajutorul nostru a ajuns cumva la pervazul ferestrei. Areusit sa intre inauntru. Doamne ajuta! Trec mai multe secunde. Ce pretioasa este uneori o secunda! “ Marcela, deschide usa!” ii striga nevasta-mea. Marcela nu raspunde. Ce o fi inauntru ? S-a asfixiat si Marcela? Are doi copiii mici. Ma apuca groaza fiindca eu o trimisesem in foc. Sa anunt Smurd-ul macar! Dar ce sa le zic? Cite persoane sunt inauntru, una sau doua? Cite sunt constiente? Arde sau nu blocul?

In sfirsit, apare Marcela in geam. Este vie. Asta e bine. “ Am oprit gazul, am stins focul. Au ars  doua prosoape de bucatarie si o fata de perna. Batrinul este inconstient si blocheaza usa cu corpul.” ne informeaza ea. “ Un telefon, un telefon!” strig eu disperat. Culmea este ca exista milioane de telefoane in tara acesta,  dar atunci cind ai nevoie imperioasa de unul dintre ele, nu il gasesti. Niciunul dintre salvatori nu avea telefonul la el. Asa ca am alergat din nou in casa sa gasesc un telefon. Secundele treceau. “Ce urgenta aveti?” ma intreaba doamna. I-am explicat, printre gifiituri, care sunt problemele. “ A plecat un echipaj catre Dvs. Ajunge in 8 minute. Daca pacientul este pe jos si nu da semne vitale, nu il miscati!”  “ Am inteles”, zic eu si ma duc sa comunic ordinul de la dispecerat. Intre timp, unul din cei doi barbatI din piramida, reusise sa intre in casa pe geam, nu stiu cum reusise, dar deschisese usa. “ L-ai miscat?” am intrebat . “Pai altfel, cum?“ imi raspunse. N-am zis nimic. Ce dracu sa mai zic? Oricum actiunea avusese loc. Orice comentariu postfactum era inutil. Ar fi trebuit sa-i acordam primul ajutor, dar cine sa il acorde? Ma uit in jur si nu vad nicio persoana capabila. Ar fi trebuit sa urmam niste cursuri de pregatire, niste ore practice. Nu stiu sa se mai organizeze asa ceva, pe undeva. Vad ca exista tot felul de cursuri si proceduri pentru viitoare mamici si viitori tatici, dar nu am vazut pina acum ca actualii copii sa fie pregatiti pentru acordarea primului ajutor parintilor lor, viitori morti…
Dupa sase minute soseste masina rosie. Nu prea imi place mie sa laud o institutie de stat, dar pe aceasta trebuie sa o laud. Au venit 2 barbati si o femeie, nu mi-am dat seama care e doctorul si cine sunt asistentii, dar lucrau ca o adevarata echipa. Fiindca nu puteau intra in garsoniera din cauza pozitiei in care se gasea batrinul si datorita locul strimt si-au instalat toata aparatura in scara blocului. Ma uitam la cablurile acelea fine, la ecranele verzi, la spoturile luminoase care se miscau asimtotic cind sus cind jos, la beculetele rosii care luminau intermitent si ma credeam la bordul unui Boeing 747 care era obligat sa aterizeze pe timpul unei furtuni dezlantuite la sol. Furtuna de la solul blocului nostru se mai domolise. Vazusem ca ii dadusera 2 injectii, ca ii masura diferiti parametri, ca ampltudinea impulsurilor de pe ecran se plafonase la o oarecare valoare constanta si toate acestea imi pareau a fi lucruri bune. Asadar era viu. Dupa vreo ora de verificari si ingrijiri, batrinul a deschis ochii. Se dezmeticea cu greu, dar parea ca isi revine incet-incet. Fiindca targa nu putea fi manevrata intr-un loc atit de strimt, echipajul a adus un carucior de invalid si l-a pus pe el. Oamenii il pregatisera sa il duca la masina. Dupa ce s-au terminat manevrele de ridicare, vecinul nostru  asezat acum intr-o pozitie oarecum verticala isi roteste privirea prin multimea de oameni care erau acolo. O zareste pe nevasta-mea si ii face un semn imperceptibil cu mina. Nevasta-mea l-a vazut, s-a apropiat si s-a aplecat cu urechea la gura lui pentru a auzi mai bine. Batrinul a vorbit incet,dar am auzit cu totii. I-a zis: “ Sinteti un inger!”

Intrebari fara raspuns

A doua zi, dis de dimineata, la o cafea si o tigara, discut cu sotia mea despre recentul ei statut de inger. Incep conversatia cu o gluma: “Daca vecinul te-a facut ieri inger, astazi, bineinteles, ca nu o sa mai duci gunoiul?”  “ Desigur, zice ea, pe tarimul ingerilor nu exista gunoi. Asa ca o sa-l duci tu care esti un demon!”   “ Cum adica? ma revolt eu. N-am fost si eu in mijlocul actiunii? N-am participat eu cu trup si suflet la salvarea batrinului? Eu am chemat SMURD-ul, eu am inventat piramida de la geam…”  “ Dar Marcela a stins focul”, m-a intrerupt ea. „Si ea ar fi trebuit sa fie inger. Si cei de la SMURD, bineinteles…”

De fapt, aveam amindoi dreptate. In situatia dramatica de ieri participasera vreo 5-6 persoane. Prima persoana, Gela, a descoperit cazul si a dat alarma, a doua, eu, a gasit procedura de intrare pe fereastra si a chemat salvarea, alte doua persoane au construit o piramida, alta a intrat pe fereastra si a stins focul la care se adauga intregul echipaj de la SMURD. Toti ar fi trebuit sa fie considerati ingeri, fiindca toti aveau merite in salvarea batrinului. Bun, pogorindu-ne acum pe pamint din inaltul cerului sa raspundem la citeva intrebari firesti:

  1. Care a fost principala cauza a caderii? S-a impiedicat de prag, de covor sau a ametit pur si simplu ca urmare a unui atac cerebral?
  2. Ce s-ar fi intimplat daca sotia mea nu ar fi auzit acel strigat stins de ajutor?
  3. Oare de cind striga batrinul dupa ajutor? De o ora, de doua? Cit poate rezista un batrin lovit si cazut pe o podea rece de gresie?
  4. Ce s-ar fi intimplat daca garsoniera nu era la parter? Cum ajungeam noi sa intram in 2 minute la etajul 2 de pilda?
  5. De ce nu au stiut cinci persoane adulte sa acorde primul ajutor pina la venirea SMURD-ului ? Ba mai mult, au facut si greseala sa il miste. Daca avea coloana vertebrala fracturata, sfirsitul era altul …

Si tot asa mai departe.

Cind m-am documentat pentru boala tatalui meu am descoperit zeci de povesti cu batrini morti prin casa sau prin curte din accidente banale. Atit la oras cit si la sat. Saptaminal aproape se dau breaking news-uri la televizor cu oameni batrini care au dat foc la case, au murit alunecind pe gresia din baie sau dind cu capul in perete fiindca s-au impiedicat de covor… Se mediatizeaza sute de asemenea cazuri intr-un an, dar nimeni nu stie cite exista cu adevarat in realitatea concreta, nemediatizata.  Aflam de multe ori ca  o batrina nu a fost vazuta de citeva zile. Informatia aceasta vine insa dupa ce vecinii au sesizat un miros specific pe casa scarii. SMURD-ul, chemat de urgenta, sparge usa si tuturor martorilor li se intoarce stomacul pe dos. De cind este batrina decedata in apartament ? De ce nu s-a sesizat disparitia ei sociala de a doua zi cind nu a mai vazut-o nimeni? Exista apartinator? Are urmasi? Sunt multi batrini care nu au urmasi, dar cei mai multi au. Sunt pe aici prin tara, sunt pe acolo prin strainatate…Cind a fost ultimul contact dintre ei? Ce masuri poate lua un om  aflat in strainatate pentru siguranta fizica a unui parinte singur lasat acasa? Exista asemenea masuri? Ce masuri poate lua administratia locala pentru rezolvarea unor astfel de cazuri?

Exista o lege (Legea nr. 257/2013) prin care s-a hotarit ca părinţii care pleacă la muncă în străinătate şi îşi lasă copiii acasă sunt obligaţi să desemneze o persoană care să se ocupe de întreţinerea acestora, pe toata perioada absenţei lor. Aceasta lege a fost adoptata tocmai datorita faptului că s-au semnalat multe accidente casnice, multe abuzuri şi ilegalităţi în privinţa copiilor. Astfel, cu minimum 40 de zile înainte de a părăsi ţara, părinţii au obligaţia de a anunţa serviciul public de asistenţă socială de la domiciliu, specificând în grija cui îşi vor lasă copiii. Mai precis, aceştia vor trebui să desemneze o persoană din familia extinsă (rudele până la gradul IV inclusiv) care să îndeplinească condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare creşterii şi îngrijirii copiilor. Nu s-ar putea adopta o lege asemanatoare si pentru batrini, mai ales ca sunt mai neajutorati ca si copii… Copiii chiulesc de la scoala sau incep sa fumeze, sa consume bauturi alcoolice, sa se prostitueze. Pentru aceste probleme s-a dat legea… Batrinii sunt uneori mai neajutorati, nu isi pot face aprovizionarea, unii nu pot gati, altii nu isi pot face igiena personala, o ho ho, citeodata batrinii sunt in situatii mai grave decit copiii…

Stati asa! Toti aceia care primesc ajutor social de la primarie trebuie sa presteze un anumit volum de munca pentru comunitate. Credeti ca lucreaza vreunul din acestia prin parcuri? Nu, isi iau scutiri de la medic si primarul de comuna nu mai are ce sa le faca. Intreb si eu ca prostul in tirg: nu s-ar putea desemna citeva persoane responsabile pentru ajutorarea batrinilor din comuna. Decit sa arda gazul pe la birt, ar putea face un vailing de gogosi pentru batrini si sa-l imparta in sat. Cu ocazia aceasta ar mai vedea si cum mai traiesc consatenii lor si l-ar putea informa pe cel de la asistenta sociala de la domiciliu din comuna, pe primar sau pe viceprimar. Bineinteles ca fabulez pe uscat. Credeti-ma insa ca de cind ma documentez pentru aceste rinduri, am descoperit multe lucruri care se pot face pentru batrini. Din pacate insa, dupa ce am studiat legile romanesti si legile europene mi-am format o convingere clara: „Nu exista tara pentru batrini.”

Ce cauta Zina Dumitrescu la azil?

In urmatoarea saptamina, la inceputul lui februarie 2016, m-am intilnit cu administratorul de bloc, domnul Mihalache, cel care stringe intretinerea si ne convoaca in adunari generale. Categoric el este persoana care are cele recente informatii despre noi, cei care suntem inscrisi in cartea de imobil a bolocului. L-am intrebat: “  Domnule Mihalache, mai stii ceva despre vecinul nostru din garsoniera?”  “Da, cum sa nu”, imi raspunse el. A stat vreo saptamina internat la spitalul judetean si, dupa aceea, l-au dus la un azil, mi se pare ca la Uzina de apa”

Ma documentasem serios despre acel azil. De fapt, nu-i spune azil, ci centru de recuperare persoane in virsta. Se numeste Casa Harmonia. Aveau o reclama profesionista pe net. Scria acolo ca este un centru cu facilitati medicale, destinat persoanelor varstnice, ca starea de sanatate a batrinilor este monitorizata permanent urmarindu-se  imbunatatirea conditiei fizice prin exercitii de kinetoterapie. Cazarea era similara unui hotel de cinci stele, atmosfera era relaxata,  se organizau activitati recreative, si programe de socializare.  Suna frumos prezentarea, poate prea frumos ca sa fie adevarat. Nu cumva afara e vopsit gardul si inauntru-i leopardul?  Dar de ce ma indoiesc de un text mestesugit gasit pe net? Poate chiar asa o fi. Oricum, trebuie sa ma duc sa-l vad cu ochii mei.

In sinea mea ma intrebam daca Casa Harmonia ar putea fi o varianta pentru tatal meu? Si marturisesc ca nu stiam. In ultima vreme nu vazusem urme de bataie, dar stiam eu ce se intimpla noaptea in casa? Lenuta, ingrijitoarea lor , mi-a spus ca in fiecare dimineata cind ajunge la ei gaseste o atmosfera tensionata. El este pe jos si ea este agitata. Intr-o dimineata, inainte de a intra, Lenuta a auzit de la coltul casei, cum maica-mea striga in gura mare: ” Puturosule, scoala de acolo si treci la treaba!” Bineinteles, ca atunci cind  Lenuta a intrat, atmosfera s-a linistit subit, mama s-a dus intr-o alta incapere trintind usa in urma ei. In schimb camera din care plecase arata ca un adevarat teatru de razboi. Patul era ravasit, covoarele erau botite, o perna era pe jos, un fotoliu fusese miscat de la locul lui si, bineinteles, tatal meu in mijlocul incaperii, cazut pe burta, incerca sa se ridice. Imaginea pe care mi-o prezentase telefonic Lenuta era foarte plastica. Cu ochii mintii, mi-l si inchipuiam pe taica-meu asemenea unui soldat ranit, aflat pe front in mijlocul luptei, incercind sa iasa dintr-o transee… Dar probabil ca eu vazusem prea multe filme cu razboi si probabil ca si Lenuta exagera pe ici pe colo. Nu credeam insa ca Lenuta sa aiba  o imaginatie atit de bogats incit sa inventeze scene de lupta. Inseamna ca aceasta este realitatea. Dura, cruda si adevarata…

Pe deasupra, sora-mea mi-a spus ca trebuie despartiti. Ce zice sora-mea e sfint! Are un ascendent moral asupra mea, fiindca ea s-a ocupat mai mult de parintii nostri decit mine. In consecinta, ma duc miine la Harmonia sa vad care sunt conditiile de acolo. Daca proprietarul garsonierei de linga mine si-a permis sa-l interneze pe tatal sau la Harmonia, eu de ce nu mi-as permite?

In acea noapte am studiat netul. Si am constatat ca Zina Dumitrescu era internata intr-un azil, tatal lui Irinel Coloumbeanu la fel, generalul Stanculescu la fel. La acelasi azil se pare si jurnalistii de la Can-Can spuneau ca este un azil de fite in care rezidentul plateste 2700 de lei lunar. Him, cam piperat!  Poate ca azilele din Timis sunt mai ieftine… Oricum fitele sunt mai mici in provincie decit la Bucuresti. Cred ca si preturile… Zina Dumitrescu e milionara, Irinel Columbeanu e milionar, eu si cu sora-mea suntem pensionari…

Afara e vopsit gardul…

A doua zi, in drum spre Casa Harmonia, discut in masina cu nevasta-mea despre vecinul nostru, cel care a fost salvat miraculos. “Proprietarul garsonierei este cam egoist,” imi spuse ea.” Nu l-a dus pe taica-su in Germania. Daca tot munceste acolo, il putea ingriji acolo mai bine decit aici.“  “ Nu este chiar asa de simplu, “ am contrat-o eu. “Un angajat roman in Germania nu are cum sa aibe grija de un batrin bolnav pe care il are acasa.Legal ii trebuie un spatiu locative mai mare, asigurare de sanatate obligatorie, problema limbi, a televiziunii, sunt multe probleme de integrare. Iar despre o internare intr-un azil german nici nu poate fi vorba. E mult prea scump. Nici macar cetatenii germani nu isi permit asemenea lux.

I-am explicat pe larg situatia batrinilor din Germania. O stiam fiindca o studiasem cind am incercat sa aprofundez pensile comunitare. Asadar, conform ultimelor statistici, peste 10.000 de pensionari nemti traiesc in case de batrani maghiare, cehe, slovace, turcesti, grecesti si chiar tailandeze, tari in care puterea de cumparare este mai mare si cheltuielile de intetinere mai mici. I-am mai spus ca mijloacele mass-media din Germania o acuza pe Angela Merkel ca “deporteaza” batrinii germani, ca practica “colonialismulul gerontologic” si compara aceasta miscare sociala, cu „exportul de gunoi” peste granite. “Astea sunt aiureli propagandistice de fapt, fiindca toti batrinii care s-au mutat din Germania au plecat cu aprobarea lor la conditii mai bune cu bani mai putini” concluzionez eu. “Sa fie clar! Un loc intr-o casa de batrani germana costa vreo 3000 de euro. Chiar daca asigurarile germane dau jumatate din aceasta suma bolnavul sau apartinatorul trebuie sa dea cealalta jumatate . Din pensia germana nu mai ramine nimic.”

Intre timp ajunsesem la azil. Pardon, la “centru de recuperare pentru persoanelor virstnice”. Intradevar arata foarte misto pe dinafara. Constructie noua, moderna pe trei nivele, pereti intregi de geamuri termopane, restaurant la parter cu scaune husate, o peluza verde tunas recent si o parcare ecologica. Pina aici e bine, e superbine! Sunam la usa si vedem prin geam cum vine receptionera sa ne deschida. Ne invita cu un gest amabil sa intram,dar de fapt vorbeste cu doua batrine aflate in pragul usii care voiau sa iasa.” Nu, nu, astazi nu plecam! Miine ne ducem in oras la… piata”. Batrinele se lasa convinse ca miine vor merge la piata cu… autobuzul. Sunt convinse greu, dar cind au auzit de autobus s-au induplecat. Parasesc cadrul usii sporavaind intre ele.” Vreau sa-mi cumpar o lubenita mare de Gottlob si niste ceapa verde de Periam”, zice una “Eu vreau niste capsuni”, zice cealalta. As fi vrut sa le spun ca suntem in februarie si la piata nu exista nici lubenita de Gottlob, nici ceapa verde de Periam, dar se indepartasera deja.  Receptionera se intoarce spre noi si ne spune: “ Aici este mai usor sa intri decit sa iesi. ” Ce vrea sa spuna? Sa fie o constatare sau un avertisment? Vom vedea. Eu explic scopul si durata vizitei. Suntem condusi spre biroul managerului. In drum spre cabinet,nevasta-mea o intreaba pe receptionera: “ Chiar le duceti miine la piata?”  Receptionera zimbeste:“ Nu, nu putem sa le ducem, dar pina miine uita. Sunt amnezice. In fiecare zi ele vor sa mearga altundeva. Daca le scapam cumva afara, nu le mai gasim…”

In interiorul cladirii totul stralucea. In receptie erau fotolii din piele, pe coridorul cu gresie nu se vedea nicio urma de picior, usile lacuite aveau numere mari scrise citet: 101,102…Ajungem in biroul managerului. Este o femeie. O chema. Nicoleta Grasu. Incintatoare femeie! Ne prezentam, se prezinta si ea, incepem discutia de fond. Ii raspund la toate intrebarile pe care mi le pune despre tatal meu, viitorul resident: virsta, greutate, boli, medicatie, etc.etc. Aflam apoi pretul:536 de euro,inclusiv TVA la care se adauga 30 de euro scutecele, in caz de nevoie.  Imi fac rapid o socoteala in minte: 536 de euro+ 30 de euro pampersii fac 566 de euro ori 4,5 lei / euro, fac  aproximativ 2600 de lei. Asadar, ar trebui sa punem la mezat pensia lui taica-meu, mai adaug eu 300 de lei, sora-mea  inca 300 si ajungem sa acoperim intreaga cheltuiala de intretinere a lui taica-meu. Ma gindeam ca o dau si pe Lenuta-ingrijitoarea afara si economisesc vreo 900, nu mai cheltui nici atitia bani cu benzina pe drumurile dintre Calea Lipovei si Circumvalatiunii, la urma urmei maica-mea se poate descurca si singura, nu se mai cheltuie la domiciliul lor nici atitia bani pe mincarea de dimineata si seara, se ia o singura portie la catering pentru prinz, economisim bani si la detergenti si la apa minerala, sucuri, fructe… De fapt, toate cheltuielile de pe Dornei ar trebui sa fie la jumatate. Poate nu e atit de grav si  dracul nu este atit de negru. Direct sau indirect pretul  discupat poate fi acoperit de veniturile curente. Daca vecinul meu de la garsoniera care munceste in Germania, reuseste sa il tina pe tatal sau aici, eu de ce nu as putea? Mi-a cazut atunci fisa. “Doamna Grosu, spun eu, un vecin de-al nostru si-a adus tatal aici saptamina trecuta. Putem sa il vedem? “  “ Cum il cheama?” intreaba managerul rasfoind un registru. “ Lavrig” spune nevasta-mea. Are un fiu care lucreaza in strainatate.”   “ 80 la suta dintre rezidentii nostri au copii care lucreaza in strainatate.” Nevasta-mea arunca atunci o sopirla : “ Probabil ca romanii de tara nu isi prea permit!”. Nicoleta nu dadu nicio replica.Se margini sa spuna: “Lavrig este la 208. Chem acum o infirmiera sa va conduca.”  A venit o infirmiera ne-a urcat in lift, ne-a aratat bucataria, sala de mese, terasa, clubul unde rulau numai filme romanesti. “ De ce?” am intrebat eu. “ Batrinii nu pot sa citeasca scrisul de la filme. Nu vad la distanta sau uneori scrisul ruleaza prea repede.” mi s-a raspuns. Era clar. Am mai invatat ceva. Intelegeam acum de ce maica-mea nu se uita la filmele de pe HBO si prefera numai spectacolele romanesti, fara scris.

La camera 208, domnul Lavrig dormea. Infirmiera a vrut sa il scoale, dar nevasta-mea s-a impotrivit. Ne uitam prin camera.  Doua paturi moderne de lemn, cu telecomanda de alarma si saltele decubit contra escarpe, grilaje laterale, noptiere cu trei sertare, o plasma de 80 de cm instalata pe perete si o baie ca la un hotel de 5 stele. Ma duc la baie, fac un pisu mic si trag apa, apasind pe clapeta mica pentru volum redus de apa. “Oare taica-meu stie pe ce sa apese cind se duce la buda?” El are in casa WC cu basin instalat pe perete si lant!” Daca nu stie, invata, nu-i mare lucru!” imi zic in gind.

Ne despartim de managerul Nicoleta cu zimbetul pe buze. “Miine venim cu pacientul” ii spun la despartire. “Peste 10 ani vin la Dvs. sa ma pun personal pe lista de asteptare” glumeste nevasta-mea. “Peste 20 de ani, doamna Goldis”, raspunde Nicoleta.

Urcam in masina si demarez spre casa.“ Ce parere ai?” o intreb pe nevasta-mea.“ Ma abtin. Hotaraste tu cu sora-ta, voi sunteti copiii! Eu nu ma bag.” “ De ce nu te bagi?” intreb eu.“ Fiindca consider ca e mult prea scump pentru noi care suntem oameni modesti!” zice ea.“ Am calculat grosso modo. Ar trebui sa dam din pensile nostre vreo 300-400 de lei”, ii raspund. “Vei da o mie, o sa vezi!” imi rapunse taios.” Te-a fermecat managerul femeie si nu vezi care este realitatea !  Vei vedea ca peste doua luni il da afara pe taica-tu ca nu puteti plati !”. “Ei,nu e chiar asa! “ zic eu ceva mai putin convingator.

Se intoarce spre mine si imi spune rastit. ” Stii ca pe Zina Dumitrescu o da afara din azil?” “ Nu stiam,” zic pierit.“ A spus la Acces Direct ca nu si-a platit azilul de vreo 4 luni. “ “Cum dracu, femeia aceasta  era milionara… Ce face fiu-su?” am intrebat.“ S-a pierdut prin State, o fi mort, o fi arestat. Nu-l gaseste nimeni.”

Am ramas pe ginduri. Daca Gela, sotia mea, mai pragmatica decit mine avea totusi dreptate. Incerc sa o imbunez: “ Tu esti suparata ca nu ai vorbit cu Lavrig, muritorul care te-a facut inger. A avut nesimtirea sa doarma la intilnirea cu Sfiintia Ta”.“  Faci misto degeaba!”mi-a spus senin. “N-ai vazut ca era sedat?”

„Daca moare imi pierd slujba”

N-am ajuns a doua zi la Casa Harmonia fiindca taica-meu si-a pierdut proteza.  A ramas acasa 2 ore impreuna cu maica-mea si a facut o boacana…Pina acum, tatal meu si-a  pierdut proteza de 100 de ori si am gasit-o de  99 de ori. Ultima oara, insa, nu am mai gasit-o.

Am sunat alarma si la mobilizarea generala s-au prezentat toti in baremul stabilit. Au venit asadar Diana, Gela, Lenuta, plus vecina Nuti. Am rascolit toata casa. Am cautat pe sub dulapuri, pe sub paturi, pe sub calorifere. Gradina am periat-o cu grebla acolo unde exista vegetatie si cu privirea acolo unde nu exista vegetatie. Ne-am uitat si in canal, dar si in tomberonul cu gunoi stradal. Nu am gasit-o. Parca o inghitise pamintul…

“ Ce facem?” o intreb pe sora-mea in final. “ Facem proteza noua!” raspunde ea.” Nu poate minca fara proteza! Si asa nu maninca… Daca nu poate mesteca, va muri de inanitie”.

   Ma gindeam la babele acelea de la tara care nu au nici un dinte in gura. Cum maninca acelea? Ce maninca? Orez, gris si lapte… Clemfaie intre gingii mincarea si continua sa traiasca.  Dar taica-meu este orasan, are un anumit statut, are venituri dupa 42 de ani de munca si are doi copiii care il ingrijesc. Ar fi culmea sa moara de foame o astfel de persoana.

Bineinteles, ca magareata a cazut pe mine. Eu trebuia sa ma duc, sa il imbrac de oras, sa il urc in masina (un adevarat calvar v-am mai explicat), sa il duc la stomatolog, sa stau cu el in cabinet si apoi sa il aduc acasa. O jumatate de zi pierduta de fiecare data…

Cel mai mult ma durea sufletul ca veneam acasa infrint. Nu eram in stare sa gasesc un doctor. Gresesc, eu gaseam doctori, ei refuzau insa pacientul. Timpul trecea, tatal meu slabea, eu eram disperat. Trecusera doua saptamini si noi nici nu incepuseram lucrarea. Toti ma refuzasera.  Era culmea! In Timisoara, aproape la parterul fiecarui bloc de locuinte functiona cite un cabinet stomatologic. Si eu nu gasisem un medic care sa accepte o lucrare pentru asemenea pacient…Nu voia nimeni sa se lege la cap cu un mos de 90 de ani. Primul doctor mi-a spus ca nu are garantia ca termina lucrarea in trei saptamini, al doilea mi-a zis ca nu ii vor reusi probele de mulaj, al treilea ca nu va rezista batrinul cind ii va pune gipsul acela fiebinte in gura, al patrulea doctor, un medic batrin cu experienta mai mare mi-a spus ca tatal meu nu va executa corect si la timp comenzile…

Am avut noroc cu al saselea. De fapt era o femeie de vreo 40 de ani.Mi-a spus din capul locului: “ Am contract cu Casa de Asigurari dar nu mai am fonduri pe luna martie, asa ca va va costa mult. Si nu ofer nicio garantie de reusita”. Am rationat rapid. Medicul femeie nu refuzase lucrarea. Conditiile pe care mi le spusese nu se refereau nici la virsta, nici la capacitatile pacientului. Asadar s-ar putea sa il accepte. In consecinta, ce era sa fac? Am acceptat conditiile ei. In finalul discutiei, pentru a-mi justifica in fata mea, efortul si supararea din ultimele doua saptamini, am intrebat-o:  “Doamna doctor, care este dificultatea acestei lucrari?”  M-a dus la scaunul stomatologic si i-a deschis gura lui taica-meu. “ Vedeti domnul Goldis, aici la mandibula, gingia ar fi trebuit sa formeze o creasta. Uitati-va si dumneavoastra! Locul acesta este plat ca in palma!”  M-am uitat si eu. Intr-adevar gingia de jos nu avea niciun milimetru inaltime. Totul era plat. Nu exista niciun punct de sprijin pentru viitoarea proteza. Ii va juca in gura la fiecare imbucatura.

Dupa opt sedinte am avut in sfirsit proteza. Una dintre operatiuni- mulajul pentru amprenta bucala-am repetat-o de trei ori. Din vina pacientului. Ori nu inclesta bine gura, ori misca pe scaun, ori nu executa comenzile la timp, vorba batrinului doctor. Imi amintesc ca in acea perioada eram terorizat de gindul ca primesc dimineata telefon de la stomatolog ca iar nu a iesit proba si trebuie o noua amprenta. Noroc ca nu s-a intimplat decit de 3 ori. Am dat 1000 de lei, 500 eu, 500 sora-mea, dar acum eram satisfacuti amindoi. Nu imediat fiindca batrinul nostru nu a vrut sa o accepte vreo saptamina. Cind incercam sa i-o lipim cu Corega, el incepea sa racneasca: “Imi puneti rahat in gura!”. 

Intre timp, greutatea corporala a lui taica-meu a ajuns la 43 de kilograme. Slabise asadar 2 kilograme pe durata operatiunii proteza. Ii dadusem o luna jumatate numai mincare paserata trecuta prin blender sau zdrobita cu furculita. Scadea si mai mult in greutate daca nu era Lenuta care il oblige sa manince. Ii dadea in gura, lingurita dupa lingurita, si nu admitea niciun refuz. “ Il indopi ca pe un ginsac inainte de a fi vindut”, i-am zis in gluma. ”Rideti Dvs, rideti, dar sa stiti ca eu tin la el mai mult decit dumneavoastra. Daca moare, imi pierd slujba!”

Cit fac 100-7? 

In martie 2016, in perioada in care am mers la medicul stomatolog, am avut si citeva zile de pauza acordate mai ales de tehnicianul lucrarii dentare. Si in aceste zile de pauza am incercat sa il evaluez pe tatal meu la cit mai multe capitole. Am analizat, asadar statisticile mondiale, europene si romanesti, apoi indicatorii fizici ai tatalui meu si in cele din urma am evaluat psihicul. Am reusit astfel sa realizez un tablou sintetic care, in linii generale. ar arata cam asa:

 Goldis Gheorghe,  fiindca  a depasit cu o luna virsta de 90 de ani, conform nomenclatoarelor Organizatiei Natiunilor Unite si a Organizatiei Mondiale a Sanatatii nu mai este considerat o persoana batrina, ci este clasificat ca PERSOANA   LONGEVIVA.     Analizind indicatorul statistic speranta de viata la nastere si folosind tabela de mortalitate europeana (un model matematico- statistic usual) am ajuns la concluzia ca tatal meu a depasit speranta de viata standard pentru Romania (77,1 ani) cu 13 ani.

Cum a ajuns la aceasta performanta remarcabila? Sa analizam pe rind factorii de risc:

         a.Mincarea lui preferata a fost slanina cu ceapa.  S-a nascut si a crescut la sat unde mincarea crestea in batatura. Porcii pe care i-a mincat in tinerete, nu erau porci de carne, ci de grasime, fiecare cintarea peste 150 de kilograme din care mai mult de jumatate era slanina. Asadar, tatal meu a mincat tone de slanina si a intins pe piine chintale de untura. Mai tirziu, dupa facultate, o data cu mutarea la oras, a mincat ceva mai variat, dar mincarea a fost tot pe baza de  …”porcarii”. Ce ar zice un nutritionist citind aceste rinduri?   Bineinteles ca ar sustine ca dieta  a fost total nesanatoasa, o adevarata moarte pe piine.  Probabil ca are dreptate, dar dupa ce tatal meu a servit 90 de ani moarte pe piine, este inca … viu.

b.A fumat 34 de ani, de la 20 la 54 de ani. A fumat  2 pachete de Carpati cu filtru pe zi, o marca de tigari inferioara. Asadar a fumat 494.000 de tigari timp de 2.480.000 de minute ( un Carpati cu filtru se fumeaza in 5 minute, un Kent in 10) Daca acceptam ideea ca  fiecare tigara scurteaza viata cu 5 minute, tatal meu si-a scurtat existenta cu 1772 de zile adica 4 ani si vreo 8 luni. Ce ar zice un doctor de plamini despre aceasta socoteala avind in vedere ca acum tatal meu are 90 de ani?

  1. Pe deasupra a si baut. Cam 100-150 de mililitri pe zi de tarie peste 28 de grade. Bineinteles ca bautura preferata era palinca ardeleneasca de 60 de grade, dar atunci cind nu se mai gasea mergeau la fel de bine si coniacul si romul si votca la 28-35 de grade. Ce ar zice un doctor de inima despre acest caz? Bautura aceasta a fost un medicament sau o otrava pentru tatal meu?

d.Nu a mincat dulce niciodata. Desi maica-mea era profesionista in dulciuri si facea tot soiul de torturi in copilaria noastra cu crème de un deget pe strat, el nu a mincat niciodata asemenea produse, prefera sa “traga” o tigara dupa felul doi.

In consecinta, indicatorii sai  fizici actuali sunt:

Tensiune arteriala 135/ 80, puls 84.  La ultimul testul hematologic de acum sase luni, din cei 30 de indicatori analizati, 24 se incadreaza in limite normale, 4 sunt usor depasiti si mai rau sta la Hemoglobina si Hematocrit unde valorile sunt cu 10 procente mai mici decit cele normale. La testul de biochimie din 8 indicatori analizati la sase sta bine in timp ce la Uree si Alat sta ceva mai rau, dar nu foarte rau. In consecinta tatal meu din punct de vedere fizic sta bine, ar putea trai 100 de ani, dar…

Cu psihicul sta insa rau! Lecturez statisticile mondiale si aflu ca demenţa este o boală frecventă la persoanele în vârstă fiindca apare la 1 din 4 persoane de peste 85 de ani, Asadar 25 la suta din batrinii lumii sunt bolnavi de dementa. Mai citesc si faptul ca in cazul instalării bolii înainte de vârsta de 50 de ani, demența este considerată ca fiind de proveniență genetică, mostenită din familie. Asadar exista o gena care se transmite din generatie in generatie. Eu oare am aceasta gena? Cind a aparut boala tatalui meu in faza incipienta. La 85 de ani sau mai devreme? Daca a aparut mai devreme, pe la 50 de ani, si noi nu ne-am dat seama? O unda de ingrijorare mi se strecoara in suflet…Poate si eu sunt bolnav intr-o faza incipienta. Ieri am cautat un sfert de ora cheile de la masina…Si alataieri nu imi aduceam aminte daca am incuiat casa cind am plecat… Trebuie sa-mi fac si eu un test MMSE!

“Cit fac 100- 7?” m-am intrebat in minte. “93!” mi-am raspuns imediat “Si 93-7?” m-am intrebat din nou. “86” mi-am raspuns. Este ridicol! Am 63 de ani, studii superioare, imi pun asemenea intrebari si, in plus, sunt si examintator si examinat. Cred ca fac 28 -29 de puncte la testul Folstein, dar oare tatal meu cite puncte face?

“Padre, ii spun in ziua urmatoare. “ Pina acum ai 2 puncte. Acum iti pun intrebarea a treia: Cit face 86-7? “ Se gindeste intens. Scobeste in mintea lui de inginer in cautarea unui raspuns corect. Omul acesta din fata mea a cistigat in 1946 locul I pe tara la Concursul Gazetei Matematica. Rezolvase atunci o problema complexa de trigonometrie cu sinus si cosinus. Ar trebui sa stie cit fac 86 minus 7. “ Nu stiu” imi spuse el, in final. “ Nu e nimic,” ii raspund. Tu esti specialist in geometrie. Cite laturi are un patrat? “  “ Patru” imi raspunde imediat. “Foarte bine” ii zic. “Spune-mi in ce an suntem?” Se gindeste si apoi imi da raspunsul cu glas tremurat: “2000 si ceva, nu stiu bine.” “ Nu-i nimic. 2016 ii raspund. Uite! Scrie pe calendarul de perete. E scris mare, cu litere de o schioapa: 2016. Cind nu stii anul, te uiti pe perete!”  Am continuat testul cu chiu cu vai. Desi teoretic ar trebui parcurs in 10 minute la noi a durat o jumatate de ora. Din cele 30 de intrebari obligatorii, tatal meu a raspuns la 12.  Cel mai bine a stat la calculul mental si proba de citire si cel mai rau a stat la orientarea temporala, spatiala si memoria pe termen scurt. Acum in martie 2016, tatal meu, a facut 12 puncte la testul  M.M.S.E.(Folstein).  Conform grilei de interpretare necesita asistenta pentru activitati obisnuite zilnice si poate fi considerat persoana cu handicap. ( testul MMSE Folstein se gaseste in intregime AICI)

Sfirsitul partii a doua.

Partea a III a se numeste:” Cum se obtine un certificat de handicap” ( va urma sa fie scrisa) 

 

Anunțuri

3 gânduri despre “Jurnalul unui copil de 63 de ani- partea a II a

  1. Ce vremuri placute,cu parintii in jurul mesei,alatiri de copii si nepoti.Un tablou pe care as vrea sa mai pot,macar odata,insufleti cu personajele mele dragi.Dar timpul nu-l poti da inapoi,doar in arhiva amintirilor.Astept cu nerabdare continuarea serialului.Felicitari.

  2. Felicitari pt artcole.Stiu ce greu e sa ingrijesti batrani cu dementa.Eu lucrez intr un centru de zi cu batrani dementi.Pacat ca in Ro nu exista asa ceva.E ideal.Batrani sunt luati de acasa cu busul si se intorc seara pe la 17-18 .Asa apartinatorii au timp pt ei si ingrijirea e mai usoara.Si batranii pot locui acasa.Poate dv reusiti sa miscati cv in Ro pe teme asta.Cu regret vad ca pe politicienii romani nu i intereseaza oamenii.Pacat.Va doresc multa putere sa ii puteti ajuta pe parinti.

    • Multumesc pentru felicitari! Ma voi dedica in viitor acestei teme incepind cu modificarea legislatiei pentru batrini si terminind cu infiintarea unui camin modern la nivel european. Tocmai de aceea cautam colaboratori in toata Europa care sa informeze asociatia noastra cu problemele batrinilor rezidenti in centre,cu cei care ramin acasa,la domiciliul lor din Romania sau alta tara,in timp ce copiii lor sunt plecati la munca in alt oras sau alt stat. Ne intereseaza si problemele ingrijitoarelor romane din U.E. incepind cu pregatirea lor si terminind cu salarizarea. Ma gindesc sa fac o pagina speciala pentru ingrijitoarele europene in care acestea sa-si expuna principalele probleme cu care se confrunta. Sunt inca la inceput de concept si nu stiu inca ce ar trebui facut. Orice sugestie din partea dumneavoastra va fi binevenita.!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s