Jurnalul unui copil de 63 de ani- partea 1.

dan goldis

 

Am 63 de ani. Sunt sot, parinte si bunic. Dar, in acelasi timp sunt si copil. Fiindca am doi parinti. Tatal, fost inginer, are 90 de ani, 43 de kilogame, este bolnav de Alzeimer si Parkinson. In rest, este sanatos. Tensiune buna, colesterol lipsa, glicemie perfecta. Uneori nu stie cine sunt, dar  isi aminteste ca Napoleon a pierdut la Waterloo. Din pacate, nu stie strada pe care locuieste in Timisoara, oras care, bineinteles,  dupa stiinta lui, se afla in judetul Arad…

Mama nu cunoaste prea multa istorie sau geografie. Waterloo, Napoleon si judetul Arad cu „capitala” la Timisoara sunt chestii neimportante pentru ea. In schimb, stie o gramada de povesti.  La viata ei a fost educatore si, in consecinta, “Alba ca zapada”, “Cenusareasa”, “Punguta cu doi bani” formeaza portofoliul ei intelectual de baza.  Citeodata, ca sa-i fac o placere,  savuram basmele  impreuna.  Adica, eu citesc si ea asculta. Zilele trecute i-am citit “Cele 12 lebede” si a plins, in final, cind Eliza, fata din poveste, a inceput sa tese cu miinile goale, camasi din urzici pentru fratii ei. S-a emotionat atit de tare, incit mi-a spus ca eu sunt de vina pentru suferintele Elizei. Degeaba i-am explicat ca nu sunt eu vinovatul, ci imparateasa cea rea a lui Andersen, ea nu a fost de accord si m-a pus in genunchi, la colt. Obisnuinta de educatoare comunista!  Am stat la colt un sfert de ora si m-am bucurat ca nu avea in casa boabe de porumb. In copilaria mea asa facea. Dar ce sa-i fac? Acum are 88 de ani, 70 de kilograme si sufera de dementa. Ia doi pumni de medicamente pe zi, o cam dor picioarele, dar, la celelalte capitole, sta mai bine decit mine. Probabil ca numarul de neuroni este destul de redus, dar aceasta este o problema pe care o voi explica mai incolo cind ajungem la capitolul spitale, medici psihiatri, centre de recuperare, azile de batrini si cerificate de handicap…Fiindca trebuie sa va marturisesc ca am trecut prin toate aceste furci caudine si, acum, dupa doi ani de alergatura, pot explica tuturor celor interesati cum stau lucrurile in realitate.

De fapt, totul a inceput acum un an jumate cind el avea 89 de ani si 60 de kilograme, iar ea avea 86 de ani si 78 de kilograme.  Pina atunci fusese o perioada buna pentru ei, dar si pentru noi, copiii (am o sora, Diana, care acum are 61 de ani). Pina atunci parintii nostri puteau sa mearga, sa se imbrace, sa manince singuri. La vremea aceea, se uitau la televizor si chiar intelegeau semnificatia unor evenimente prezentate pe ecran. La vremea aceea, puteau sa formeze 10 cifre la telefon si sa ne cheme urgent la ei cind nu mergea telecomanda de la televizor. Eu sau sora-mea ne aruncam in masini si rulam jumatate de ora in trafic ca sa descoperim, in final, ca apasasera gresit pe o tasta… Cu toate aceste mici probleme de telecomanda si trafic urban, privind retrospectiv, acum doi-trei ani a fost cea mai buna perioada atit pentru ei, cit si pentru noi, copiii lor. Pina intr-o zi cind situatia generala  a inceput sa se prabuseasca …

Afacerea burlanul

Povestea a inceput la 15 ianuarie 2015. Era o zi cu soare, cu temperaturi de +zece  + doisprezece grade Celsius. La ora 15 si jumatate, cineva suna la poarta. Maica-mea, dornica in permanenta de vizitatori,  se duce sa deschida. La poarta o astepta un cetatean tuciuriu cu un burlan in mina.

“Auzi, doamna’ zice omul, “miine o sa ninga !”

“Cum o sa ninga, nu vezi ca-i soare?” il contrazice maica-mea.

“ Au zis azi dimineata la meteo ca ninge. Si ca poimiine se topeste. Iar cind se topeste va ploua in casa ! ”

Maica-mea devine ingrijorata. Cum sa-i ploua ei in minunatia de casa? Abia o zugravise acum si pe dinafara si pe dinauntru.

   “Cum asa?” se arata ingrijorata “Am schimbat tigla anul trecut!”

“Dar nu ai schimbat burlanele, mamaie. Si acum o sa ploua in casa. Este clar. Va trebuie burlane noi. Am aici niste burlane care mi-au ramas de la alta lucrare. Vi le pun cu un milion ca  nu vreau sa le mai duc la firma!”

   “ Un milion toata casa?”

“ Un milion, minca-ti-as sufletul!”

   “ Cu tot cu manopera?”

   “ Da, minca-ti-as!”

“ Pai, stai sa vorbesc cu barbatu-meu, cu fiu-meu, sa vedem cum facem!”

“ Ce sa mai vorbesti? Ti-a pus Dumnezeu mina in cap! Faci afacerea vietii tale! Burlane cu un milion”

“ Bine, stai oleaca, sa ma mai gindesc!”

“ Ce sa mai stau? Nu vezi ca se face noapte si miine n-ai burlane! ”

Cetateanul isi baga doua degete in gura si fluiera puternic. De dupa coltul strazii aparu in secunda urmatoare, o camioneta alba plina de burlane si tiganusi. Pina sa se dezmeticiasca maica-mea, curtea era plina de tuciurii. Se apucara pe data de treaba. Din citeva lovituri de ciocan, burlanele vechi erau jos. Lucrau cu o rapiditate extrordinara. Au instalat si niste scari si acum montau in mare viteza jgheaburile. Tatal meu, fost inginer, vazind forfota din curte, a iesit afara din casa sa vada care e treaba. L-a lamurit sotia lui spunindu-i ca a tocmit niste oameni sa-i puna burlane cu un milion. Ceva nu era in regula, dar nu stia ce. Avea multe nelamuriri in cap. Se gindise in primul moment ca niste oameni de buna credinta voiau sa ii ajute dezinteresati. Poate venisera de la “Sfatul popular” ( primaria, in viziunea lor), poate erau oamenii maistrului care zugravise casa si pusese tigla anul trecut. “ Ma, voi sunteti de-a lui Gaita?” intreba el, amintindu-si numele patronului care facuse renovarile anul trecut. Nimeni nu ii raspunse. Tiganusii nu aveau timp de vorbe. Urcau si coborau de pe scari ca niste maimute. In cele din urma,taica-meu a inceput sa ii priveasca fermecat. “ Cit profesionalism! Uite ce repede lucreaza!” isi zicea in mintea lui, „Sa vezi ce fericit o sa fie fiul meu cind o sa vada.  

   Isi amintea cum, in urma cu un an, eu, fiul lui am sustinut ca avem bani de zugravit si de  tigla, dar nu aveam suma necesara pentru schimbarea burlanelor. Si apoi burlanele erau bune. Cam vechi, dar inca mai mergeau…Acum in schimb. intr-o ora si jumatate, lucrurile se rezolvasera. Burlanele erau noi, se vedea de la distanta si vecinii vor crapa de ciuda. “Unde-i sefu sa bem aldamasul ?” Un tiganus aflat intr-un virf de scara chiui scurt si, in secunda urmatoare, o namila de 2 metri si 130 de kilograme isi facu aparitia.

“ Eu sunt sefu! Lasa aldamasul! Hai tataie in casa sa facem socotelile!” Avea un glas hodorogit, cu coarde vocale strivite de narghilea. Figura clasica, negricios, cu lant de bicicleta  de aur la git, palarie neagra cu boruri mari si mustata arcuita.

La vederea lui, tatalui meu i-a trecut subit entuziasmul. L-a bagat in casa si l-a asezat la masa. Dar omul nu a intrat singur. Au mai intrat doi gealati, chipurile sa se duca la buda.   S-au pisat impreuna cu usa de la baie deschisa  si apoi au venit si s-au asezat in spatele matahalei. Inchipuiti-va scena! De o parte a mesei, tatal meu de 88 de ani, 1 metru saizeci si cinci si  60 de chile, secondat de mama mea, in picioare, cu o suta de lei in mina, tremurind ca varga. Dincolo, de cealalta parte a mesei, un boss gras, tuciuriu, asezat pe scaun, avind in spatele lui, in picioare, doi gealati la fel de lati in solduri si in pintece. Numai in filmele cu mafioti mai vezi asemenea scene…

“Deci, tataie, haidem sa vedem citi bani ai sa ne dai !” incepe grasul. “ Un milion. Asa ne-am inteles!” , zice maica-mea si ii intinde peste masa hirtia de o suta de lei.  Grasul incepe sa rida. “Da, doamna! Lucrarea costa un milion metrul liniar!” zice el, dezvelindu-si dintii auriti. „Total, am facut eu socoteala, aveti sa ne dati  48 de milioane pe jgheaburi si burlane, fara sa va mai pun la socoteala coturile si suportii. Vedeti ce om bun sunt!”

    Cerul s-a despicat in doua. Cum adica 48 de milioane? 2 pensii intregi una peste alta.  Fusese vorba doar de un milion.

       “ Noi n-avem atitia bani in casa. Noi tinem banii la CEC. Pentru inmormintare”. „Nu-i nimic, zice grasul. mergem la CEC si ii scoatem. Hai ca avem masina, mergem acum.” “Acum e noapte, s-a inchis la CEC!” spune pierit taica-meu. Intr-adevar se innoptase.  Se uita si bossul pe fereastra, deschide geamul si striga la tiganusii de afara. “Mai, dati lucrarea jos, ca nu au cu ce sa plateasca. Sa vedem ce luam din casa.”  Pe data, incep sa se auda, in spatele casei zgomote de tabla lovita. Mama mea era disperata. Miine ninge, poimiine se topeste zapada si casa nu are burlane.  Pe deasupra grasul asta negricios se uita la frigider, televizor, oglinzi.“Auziti, va dam 34 de milioane bani pe care i-am strins de patru luni incoace!” zice ea.” Bine, zice seful, da-ne banii acum si miine venim pentru restul. Opreste scoaterea burlanelor !” ii zice apoi unui locotenent.   Maica-mea se duce in casa, aduce dintr-un loc secret, numai de ea stiut, 34 de milioane si ii da sefului. Intre timp, revine si locotenentul de afara.”Au dat doua burlane  jos din spatele casei!” il informeaza pe sef. “ O sa le punem miine cind venim pentru restul de bani. Haideti mai!”  Intr-un minut, au iesit cu totii din casa si din curte.

Spre seara, m-am dus la ei. Fiindca vazusem in curtea din spate o gramada lunga de fiare, am intrebat curios: “Ce este cu burlanele alea de afara?”  “Nu este treaba ta. Au venit niste oameni si au pus burlane noi.”  “Zau, cum asa? Cine i-a platit? ” am intrebat mirat. “Noi, din banii nostri. Nu te priveste pe tine!”.  Tocmai acest “Nu te priveste pe tine” mi-a dat de gindit. Parca incercau sa ascunda ceva. Am pus mina pe telefon si am sunat-o pe sora-mea. Voiam sa stiu, daca il angajase, fara stirea mea,  pe Gaita, antreprenorul care anul trecut zugravise si schimbase tigla de pe casa. Nici vorba, nu angajase pe nimeni. S-a urcat in masina si a venit urgent la casa cu „burlane”noi. Vreo trei ore am facut impreuna anchete personale reusind cu greu sa aflam in detaliu intreaga poveste…

In miez de noapte, cind am ajuns la domiciliul meu, am cautat pe internet cazuri similare. Si abia atunci am descoperit ca inselatoria era veche de cind lumea. O puzderie de situatii care s-au terminat prost pentru batrini naivi si neajutorati. Am citit despre obiecte scumpe ridicate din casa de catre gabori, despre bani scosi de la banca, despre batrini care s-au imbolnavit si, apoi, au murit de pe urma acestor experiente nefericite. Am citit despre adevarate clanuri care actionau teritorial in mai multe judete invecinate. Ceea ce m-a frapat in final a fost faptul ca nu am gasit nicio informatie despre vreun condamnat pentru acest tip de inselatorie. „Nu-i nimic, imi zic eu. Lasa ca ii gasesc eu pe faptasi si ii predau justitiei”. Am adormit la 5 dimineata cu hotarirea aceasta nestramutata in gind.

A doua zi m-am invoit de la serviciu si m-am dus la circa de politie. Acolo, un inspector m-a pus sa fac o plingere. Am facut-o pe baza datelor obtinute azi noapte de la batrini, dar era clar si pentru mine ca sunt insuficiente. Nu aveam niciun nume, niciun numar de masina, nicio descriere amanuntita a faptasilor. ” Bun, am admis eu in fata inspectorului. Stiam de ieri ca nu pot oferi informatii suficiente care sa determine un inceput de cercetare. Dar am venit la Dvs. in speranta ca au mai existat cazuri de acest gen in zona. Parintii mei nu sunt primii pacaliti si nici ultimii. Trebuie sa existe undeva o informatie care sa deschida un cap de pod pentru gasirea acestor infractori”.         Vazind cum vorbesc, inspectorul a abandonat aerul de indiferenta si a inceput sa-mi dezvaluie adevaratele puncte slabe ale cazului. ” Vedeti Dvs., zice el, chiar daca ii prindem justitia nu ii condamna. Nu sunt dovezi suficiente. Nu poti sa-i condamni pe violare de domiciliu, fiindca au patruns in curte cu voia batrinilor, nu poti sa-i condamni pe inselatorie fiindca nu sunt dovezi ale negocierii initiale, nu poti sa-i condamni pe santaj si amenintare fiindca nu exista martori independenti si asa mai departe…”

      „Bine, zic, si atunci acesti infractori, ramin nepedepsiti si continua sa insele mai departe alte familii de batrini.”  „Cam asa”, imi raspunde el ridicind din umeri si apoi continua.” Unii te ameninta cu discriminarea pe motiv ca ii faci tigani”.

In ce lume traim? Cum se poate intimpla asa ceva? Cum niste batrini cinstiti pot fi inselati de niste infractori verosi si organele de stat tolereaza aceasta purtare din comoditate sau de frica discriminarii. Batrinii au fost naivi e clar, dar autoritatile romane trebuie sa apere si …naivii. Ma intriga atitudinea inspectorului. Era clar ca nu prea avea chef sa ma ajute. Era clar ca ii deranjasem tihna de la serviciu. Cum sa vina el sa faca o cercetare la fata locului? Ce era el Sherlok Holmes? Sherlok Holmes este un personaj fictiv din filme si romane politiste, el nu a fost miciodata politist de circa…

La departire, i-am spus domnului ispector ca voi face o plingere la procuratura. Nu a fost prea incintat sa afle ca acest caz va ajunge si la procuratura. ” Va mai zbateti degeaba, tot la noi ajunge!” mi-a spus el atotstiutor. ” Foarte bine, vom discuta atunci!” am raspuns si am plecat furios. Am urcat in masina gindindu-ma la ultima lui replica: ” Va mai zbateti degeaba, tot la noi ajunge!”. Voia sa-mi spuna de fapt ca nu este nimic de facut. Asadar, pot trage concluzia ca procuratura si politia sunt platite degeaba in timp ce infractorii pot opera in voie. O intrebare fireasca mi-a trecut prin minte: ” De ce acesti oameni poarta pe uniforma lor stema si insemnele Romaniei?”  Dar poate ca sunt si eu un batrin ramolit care nu intelege adevarata stare de fapt si are pretentii exagerate de onoare si responsabilitate…

In aceeasi zi, dupa prinz,am luat masuri de continuare a investigatiei personale. M-am dus la domiciliul parintilor, am montat un aparat de filmat dupa o perdea, un microfon intr-un boschet de la intrarea in curte, am instruit o persoana sa inceapa filmarea cind eu voi incepe cearta cu gaborii si am inceput sa astept. Nu imi era frica de 2-3 tigani, fiindca instruisem operatorul de film din spatele perdelei sa apeleze imediat 112 cind incepe circul…

Am asteptat degeaba pina pe inserat. Gaborii n-au venit sa-si recupereze diferenta de bani. Intre timp, a inceput sa ninga. Avusesera dreptate „meseriasii ” de burlane, cunoscusera foarte bine informatiile despre vremea probabila….

A treia zi a plouat. La doua colturi de casa, apa din jgheaburi se scurgea direct pe pereti fiindca lipseau cele 2 burlane. Parintii mei erau necajiti. Dadusera 34 de milioane si acum doi pereti exteriori erau uzi. Acum, iarna! Intelegeau ca au fost pacaliti si se uitau abatuti la ploaia care curgea neintrerupt din ceruri pe colturile casei. Ma uitam trist la ei si nu stiam ce sa le mai zic. I-am imbarbatat cum am putut.  Si am trait un sentiment bizar. Cuvintele mele cu care ii imbarbatam pe ei, m-au imbarbatat si pe mine. In fond, ca s-a pierdut pina acum? Vreo 18 milioane, fiindca lucrarea face vreo 16.  As dori ca aceasta poveste  sa se termine acum. Da-i dracului de 18 milioane! Bine ca parintii mei sunt in viata, bine ca nu au facut un atac de cord sau vreun anevrism cerebral dupa o asemenea patanie. S-au mai vazut cazuri. Sunt pe internet….

A patra zi, am chemat o cunostiinta care se pricepea la mecanica, ne-a pus burlanele vechi din curte, le-a tras si o vopsea si i-am dat o suta de lei. Gaborii n-au venit nici in ziua a doua, nici in a treia si dupa patru zile de pinda imi pierdusem speranta ca ii voi mai prinde vreodata.

Saptamina urmatoare m-am dus la procuratura. Nu esti primit la procuratura in fiecare zi. Exista 2 zile de audiente la sediul Curtii de Apel, cu program orar si bilete de ordine. Si aici am asteptat dupa trei „tuciurii”  care aveau permisul auto suspendat si acum doreau o prelungire a dreptului de a conduce. Interesant este ca eu, sofer de 40 de ani, un cetatean normal si destul de citit, nu stiam despre aceasta posibilitate, in schimb in colectivitatea tiganeasca se vehicula frecvent din moment ce  trei cetateni cu bonuri de ordine mai mici ca al meu venisera pentru aceasta problema…

In fine, am ajuns si eu la rind. M-a primit un procuror femeie, i-am spus pasurile mele, i-am predat plingerea pe care o facusem acasa si mi-a dat numar de inregistrare.  De fapt, pentru acest numar venisem. Voiam sa am in mina un document oficial prin care, la nevoie, sa poata fi atestat faptul ca m-am plins autoritatilor intr-un litigiu cu niste tinichigii tigani. Incepuse sa-mi fie frica de ei. Nu pentru integritatea mea corporala, ci pentru cea a parintilor mei. Dar nu numai pentru integritate. Stiam din povestile locale ca tiganii au o imaginatie  foarte bogata. In Timisoara  au obtinut sute de cladiri istorice cu acte false sau prin comportamente neortodoxe. Cum au putut sa fie atit de prosti oamenii din primarie si sa accepte acte semnate in strainatate neapostilate ? Eu, un pensionar amarit stiu de apostila de la Haga, ei ditamai departamentul juridic nu stiau… Apoi a functionat si chestia cealalta cu santajul, amenintarea si comportamentul reprobabil. Daca tiganii reuseau sa cumpere un apartament intr-o cladire interbelica, in doi-trei ani ii scotea din imobil  pe  toti ceilalti locatari. Metodele erau variate si exasperante: rahat pus pe clante, chibrite bagate in yale, scandaluri nenumarate in curti, geamuri sparte… In absolut toate cazurile victimele erau batrini. Mai tineri ca ai mei, mai lucizi ca ai mei, mai puternici ca ai mei. S-au dovedit cu totii vulnerabili in fata fortei, obrazniciei, tupeului. Daca acei oameni au fost inselati si si-au pierdut casele, oare nu pot fi inselati si parintii mei? Daca parintii mei semnasera vreun act in timpul acelor nefericite negocieri?  Daca li se impusese vreun termen de predare a diferentei de bani?  Daca datoria aceea presupusa de la 34 de milioane pina la 49 de milioane crestea in fiecare zi cu o dobinda consistenta? Poate acesta era motivul pentru care nu venisera a doua zi. Poate asteptau sa creasca suma cu dobinda aferenta… Ei nu mi-au spus, dar daca totusi…

I-am marturisit procuroarei temerile acestea si mi-a spus franc: ” Justitia nu mai ia in considerare astfel de acte, dar pot exista neplaceri, incepind cu amenintarile si santajul si terminind cu pretentiile la succesiune. Pentru a va pune oarecum la adapost, ar trebui sa obtineti un certificat ca parintii Dvs. nu sunt in deplinatatea facultatilor lor mintale. In acest caz, orice act de vinzare-cumparare devine nul.”

Am plecat de la procuratura cu coada intre picioare. Asadar, recomandarea era sa-mi declar parintii nebuni ca sa ii feresc de posibile socuri mai mari.  Dar imi era frica sa ma gindesc la ce s-ar mai putea intimpla. „Daca mai apar, ma voi lupta cu astia pina la moarte!” mi-am zis in gind dar imediat am fost strafulgerat de o alta idee: ” Pina la moartea cui? A tiganilor, a parintilor mei sau chiar a mea?” Lucrurile nu imi erau de loc clare.

           SECRETUL FESULUI PIERDUT

In seara de 12 februarie 2015, eram de serviciu la batrini. Facusem o intelegere cu sora-mea. Parintii trebuiau sa ia medicamente in fiecare seara si dimineata. Cite 8 odata. Fiindca nu voiau niciodata sa le ia din proprie initiativa era obligatoriu ca eu sau sora-mea sa trecem pe la ei. Si ne-am organizat dupa un grafic bine pus la punct: eu treceam seara si dimineata urmatoare, dupa care intra in tura ea si trecea seara si dimineata urmatoare. Simplu, nu? Tot atunci completam ce mai lipseste din frigider, le dadeam uneori sa manince, mincam impreuna cu ei,socializam numai seara, fiindca si eu si sora-mea aveam inca slujbe…

Asadar, in seara de 12 februarie 2015, dupa ce le-am dat sa manince si le-am administrat medicamentele batrinilor, la plecare, cind sa pornesc masina, nevasta-mea,  Gela pe numele ei, vede un fes pus pe un stilp de gard: ” Uite, un copil si-a pierdut fesul, cineva l-a gasit si l-a pus pe gard.”  „Lasa-l acolo, zic eu, il recupereaza miine”. Apoi ne-am dus acasa linistiti. In ziua urmatoare la ora 8, ajungem din nou la parinti in drum spre slujbe. Descuiem poarta si patrundem in curtea interioara. Acolo erau 2 tigani, scotoceau pe linga garaj. Mi s-a facut rosu in fata ochilor. Am strigat furios: „Cum ati intrat aici? Cine v-a permis?” Desi, erau amindoi mai mari decit mine, eu am fost primul care a sarit la bataie. „Gela, pozeaza-i!” am strigat. Cind au auzit, s-au smucit din strinsorile mele si au fugit spre poarta. Unul a luat-o intr-o directie, celalalt in alta. Dupa care sa fug? Sunt eu in stare sa-i urmaresc?  Ei erau tineri si cred ca aveau viteza lui Bolt, pe cind eu la cele 100 de kilograme si 63 de ani… M-am intors de la poarta plin de nervi si de sperante. Nevasta-mea butona telefonul. „I-ai pozat?” am intrebat. „N-am reusit. Nu m-a lasat Icloude-ul. Pina sa bag codul de securitate, au disparut tiganii.” ” Fir-ar al dracului de tehnologie! Ti-ai cumparat Iphone si mori cu el in brate.” am zis surescitat. „Nu mai fa pe nebunul, ca tu esti de vina! Ce asta e metoda, sa sari la bataie?  Daca iti dadeau una in cap, ramineam vaduva pentru catrafusele lui maica-ta… Sa le fure dracului pe toate, nu ma intereseaza !”

Avea dreptate femeia. Eu fusesem de vina. Procedasem ca un isteric. In loc sa-i duc cu vorba, sa le vorbesc cu binisorul,  sa aflu cit mai multe despre ei, sa le cer cartea de vizita, m-am comportat ca un besmetic si nu am obtinut nimic. Pina acum,in sinea mea, m-am crezut inteligent…  Pe dracu! Acum, abia acum imi dau seama cit de prost pot fi.  Poate ca sunt inteligent pe internet. In lumea reala a hotilor si borfasilor sunt un idiot…

M-am dus din nou la Sherlock Holmes de la circa. L-am asteptat trei ore,era pe teren cica. Ne-am strins miinile fara convingere si i-am povestit toata intimplarea. Mi-am facut autocritica in fata lui spunindu-i ca m-am comportat ca un idiot. Nu am nume si prenume, dar am descrieri de persoane. I-am descris pe cei doi in culorile cele mai vii, cu lux de amanunte.„Nu ne ajuta prea mult, zise inspectorul. Astia-s altii! ATI FOST PREDATI la alti borfasi.” Ramin consternat. „Cum adica AM FOST PREDATI ?” intreb pierit. „Da, gaborii cu burlanele le-au spus altora ca la casa respectiva sunt doi batrini buni de jumulit. Casa a fost insemnata! N-ati gasit o pata de vopsea pe usa sau pe trotuar?” m-a intrebat el. „Nu, am vazut un fes pe gard”, am zis pierit. „Vedeti ca am dreptate! ATI FOST PREDATI.”

Hotarit lucru, cred ca voi innebuni.Si asta se va intimpla cit de curind. Daca, bineinteles, intre timp nu voi muri.

SMURDUL- cel mai ieftin taxi 

In mai 2015, tatal meu putea inca sa mearga. Lua cite 50 de lei din casa si spunea ca merge la cumparaturi. Nu cumpara lapte, fiindca nu putea sa-l care. Nu cumpara oua fiindca le spargea pina acasa. De fapt, nu cumpara niciun produs mai greu de un kilogram. Inca era rational si, in consecinta, cumpara doar unt, rosii si cite o piine mica, cit mai mica si cit mai usoara. Imi amintesc acum ca frigiderul lor era in acea vreme burdusit cu pachete de unt…

Adevarul era altul insa. Tatal meu se oferea sa se duca la cumparaturi ca sa serveasca una „mica”. La vreo 200 de metri de casa, in capatul unui bulevard  foarte aglomerat (Gheorghe Lazar-pentru cine cunoaste Timisoara) era o bodega unde 50 de vodca costa 3,5 lei.  Facea rapid cumparaturile lui traditionale, piine, unt si rosii si se ducea in pas grabit la birt. Servea vodca din 2 inghitituri si venea apoi acasa. Cind mergea spre birt parca zbura. Cind se intorcea de acolo, pasea ceva mai incet, dar destul de hotarit.  Se grabea intotdeauna fiindca stia ca este in ilegalitate. Sotia sa (si mama mea) nu il lasa sa bea. Noi, copii, cunosteam micul lui secret si dupa ce am obtinut incuviintarea medicului neurolog il lasam chiar sa-si satisfaca mica sa placere.  Ba, uneori, duminica de obicei, eu il urmaream incognito sa vad pe unde umbla, in zilele lucratoare. Dupa ce am aflat, stiam unde sa-l caut la nevoie. Pina intr-o zi cind…

In mai 2015, intr-o zi de marti, cind si eu si sora-mea eram la serviciu, tatal meu a plecat sa cumpere untul traditional, probabil ca a servit si vodca si la intoarcere, in graba lui obidnuita, s-a impiedicat de osmurd-amb bordura, a cazut si s-a lovit cu capul de o masina parcata.  A inceput sa curga singe, trecatorii s-au adunat si unul dintre ei, milos din fire a sunat la 112. In trei minute SMURDUL– a venit , l-au cules de pe jos, l-au pus pe targa  si l-au dus la Clinicile Noi.  Medicii au constatat ca nu are nimic la cap. O rana superficiala care a fost curatata si pansata. Insa, cu prilejul acesta, medicii de la spital ii fac un set complet de analize. Cit au durat analizele, tatal meu s-a uitat la tavane si stilpi de sustinere.  Nici nu contau ranile de la cap. Contau tavanele si stilpii. Analizele au iesit destul de bune si medicii au hotarit ca poate fi externat. Dar cine vine sa-l ridice? Unde sa-l duca. Pe ce nume sa treaca fisele de observatii medicale. Unde sa-l duca? ” Stiti cum va numiti?” intreaba responsabila cu inregistrarile si triajul. ” Cum sa nu stiu? Sunt inginerul Goldis Gheorghe” a raspuns tatal meu oarecum ofensat. „Bun si unde stati?”  a continuat femeia . „In Timisoara”,  a raspuns pacientul. „Bun, am inteles asta, ca noi v-am ridicat de pe Gheorghe Lazar. Cum se numeste strada pe care stati? ”  ” Rodnei nr 1″  a raspuns batrinul.  „Bine, va duce SMURD- ul acasa”.  Femeia trecu la inregistrari si ii spuse soferului de la SMURD: ” Duceti-l pe RODNEI nr 1 si predati-l familiei.” Zis si facut.

Strada Rodnei este in centrul orasului. SMURD-ul nu avea timp de pierdut asa ca a pornit sirenele si a inceput sa se strecoare printr-o aglomeratie specifica centrului de municipiu. Toate masinile se fereau din calea SMURDUL-ului si tatal meu se simtea ca un sef de stat la pensie. In sfirsit, masina a ajuns la numarul 1 pe strada RODNEI,  pacientul a fost coborit din bus si un asistent a inceput sa caute la avizier familia Goldis. Surpriza mare insa! Nu exista nicio familie Goldis la aceasta adresa.  Tocmai atunci, coboara un cetatean din scara imobilului si reprezentantul SMURD-ului intreaba: „Il cunoasteti pe acest om?”  „Nu”, zice cetateanul. ” Nu sta aici ?” insista smurdist-ul pe linga locatar. „Nu sta aici! Eu sunt administratorul.”  Asistenul se intoarce catre taica-meu: „Nu stati aici, domnule Goldis?” ” Nu, domnule, eu stau la casa. Aici e bloc!” raspunde batrinul suparat. „Hai inapoi la spital !”, zice smurd-istul.  Acum batrinul nu mai era atit de simpatic. Asa ca este urcat din nou in masina, masina  porneste sirenele si traverseaza orasul strecurind-se printre vehicule. La spital, functionara de la inregistrari, iese victorioasa in calea masinii. „L-am gasit in cartea de telefon. Sta, de fapt, pe strada Dornei nr 1. O mica confuzie.”  „Sa-l duca Ambulanta, eu nu-l mai duc.” s-a razvratit reprezentantul SMURD-ului.

ambulantaIntre timp, triajul spitalului,auzind prin statie ca adresa este gresita, facusera investigatii amnuntite si m-au gasit pe mine in cartea de telefon.Sunt putini Goldisi in Timisoara. Vreo 3-4, dar eu sunt singurul care am un tata atit de batrin. Asa ca m-au descoperit,  mi-au relatat toata povestea cu accidentul si m-au invitat a doua zi la spital cu buletinul pacientului si cardul de sanatate. O data adresa de domiciliu confirmata,ambulanta pleca spre casa si eu intr-un sfert de ora trebuia sa ajung acolo. Am ajuns in 20 de minute, fiindca eu nu am sirene si stau de 3 ori la acelasi stop. Intre timp, oamenii de la Ambulanta,mai rapizi decit mine ajunsesera la domiciliul batrinului,il bagasera in curte si acum patrundeau in casa cu tatal meu deschizator de drumuri.

Cind au deschis usa de la intrare maica-mea era la televizor. ” Unde ai fost Ghita?” l-a intrebat pe taica-meu. ” Am fost in oras. M-am plimbat cu masina. „ a raspuns el. „Da ? Cind ai plecat?”. Trecusera citeva ore bune si maica-mea nici nu si-a dat seama ca sotul ei  a lipsit. ” Mai de mult!” a raspuns el secretos. „Si cine te-a adus acasa Ghita ?” ” Oamenii astia de la taxi ” a raspuns el. Asistentii de la Salvare zimbeau pe sub mustati. Nu avusesem timp sa  spun cine sunt, dar oricum fiind ultimul din coloana de intrare, nimeni nu imi dadea importanta. ” Va multumesc foarte mult, oameni buni!” zise maica-mea. Stati sa va dau niste lalele!” Avea citeva lalele in curte, le-a taiat pe cele mai frumoase si le-a inminat oamenilor de la …„taxi”…  Desi nu voisera initial sa ia florile, nu voiau nici sa refuze un asemenea gest de marinimie din partea unei doamne. Asa ca dupa ce mi-au relatat citeva informatii din care o stiau ei, au plecat. Nu stiau intreaga poveste fiindca nu au participat integral la ea. SMURD-ul este o institutie, Salvarea alta. Nici eu nu stiam bine cum stau lucrurile, aveam sa ma lamuresc citeva luni mai tirziu, cind a murit pe teren fotbalistul acela negru de la Dinamo.

Dupa ce i-am condus pe asistenti si am revenit in casa, parintii mei discutau ca in vremurile bune.  Frinturi de dialog:” Ia spune, Ghita, ce-ai vazut in oras?” a intrebat maica-mea. „Intii am fost la un palat. M-am dus acolo si m-am uitat la tavane. Erau foarte frumoase, luminate de o multime de luminite. Si avea palatul acesta si niste stilpii de sustinere, dar, dupa opinia mea,  erau prea subtiri. Nu stiu cum si-au dat avizul cei de la rezistenta materialelor…”  Era oarecum logic ce spunea. Tehnologia in constructii avansate, dar el nu prea stia. Ramasese cantonat in epoca usilor de lemn si a ghermelelor  de la geamuri. Stie cineva ce sunt ghermelele? Sunt niste bucati de lemn in care se bat cuiele cind se fixeaza in perete o usa sau o fereastra. Dar tehnologia aceasta era pe timpul lui Pazvante Chiorul. Astazi nimeni nu o mai foloseste, ” Padre, i-am zis eu, luminitele acelea de pe tavan erau spoturi, iar stilpii sunt din otel nu din beton cum erau pe vremea ta.”

Ma uitam la el si vedeam ca este nelamurit. Fusese inginer sef la Directia de Sistematizare a Regiunii Banat, functie mare pe vremea aceea… a regiunilot.  M-a luat si pe mine intr-o „delegatie” pe clisura Dunarii ca sa vad cum se muta satele pescaresti din amontele barajului de la Portile de Fier. In vremea aceea se construia Hidrocentrala si toate drumurile erau pline de masini de piatra.Eu aveam 12 ani, am mers pentru prima data cu I.M.S. in delegatie si am fost foarte contrariat ca apa Dunarii urma sa inunde casele pescarilor. Am plins pentru pescarii care se vor ineca in viitor, am plins si pentru turcii de la Ada Kaleh, insula pe care am mincat cel mai bun rahat si cel mai bun serbet de trandafiri.          Parca a fost ieri! Cum trec anii! Ce repede au trecut ultimii mei 50 de ani!  Ce repede au trecut cei 90 de ani ai tatalui meu? Si cum se degradeaza oamenii in timp. Ieri, alaltaieri taica-meu proiecta SOLVENT-ul, ELECTROTIMIS-ul, FAEM-ul si astazi nu stie ce este un spot luminos, confunda Rodnei cu Dornei si spitalul cu palatul.

Ce sa mai zic de maica-mea care are impresia ca asistentii de la Salvare sunt soferi de taxi care trebuie rasplatiti cu flori ?  Este evident ca parintii mei traiesc in lumea lor, o lume indepartata care astazi a suferit atitea schimbari incit ei nu o mai recunosc.Poate ca e mai bine asa,  nu sunt atit de nefericiti, nu sunt atit de tulburati. Mai tulburati suntem noi, cei din familie care observam zi se zi declinul lor locomotor si cognitiv. Eu il vad si caut sa-l inteleg. Sora-mea in schimb refuza sa-l creada. Pentru ea , parintii nostri sunt inca oameni sanatosi. Sa vedem ce va urma.

Unde este mama mea de altadata? 

In august 2015, tatal meu a inceput sa slabeasca. Se imputina pe zi ce trece.  Nu mai voia sa manince aproape de loc. Ne spunea tuturor ca i s-a ingustat gitlejul, i s-a strins stomacul si s-a strimtat si “instalatia sanitara de evacuare”. Asa era el pretios. In loc sa spuna anus, rect sau fund spunea “instalatia sanitara de evacuare”.  Intr-un fel, chiar avea dreptate.! Desi il duceam in fiecare dimineata la W.C. nu “evacua” decit o data la doua zile. Il cintaream in fiecare duminica si constatam ca pierde cite jumatate de kilogram la fiecare saptamina. Daca in ianuarie 2015 avea 60 de kilograme, in august ramasese doar cu 53. In ritmul acesta intr-un an ajunge la 40. O vecina ne-a spus ca atunci cind ajunge la 38 de kilograme…moare. Nevasta-mea a combatut-o si i-a spus ca Angelina Jolie are 39 de kilograme  si traieste. “Oare cite kilograme avea Nadia Comaneci la Montreal cind a luat 10 la birna ?” m-am intrebat eu in gind

Am fost la medicul de familie, am fost la medicul specialist, i-au dat vitamine si tot nu se cunostea o inbunatatire. Am hotarit atunci sa intram in dieta. Maica-mea nu mai gatea de mult si batrinii fusesera abonati de 2 ani la o firma de catering. 12 lei portia, mincarea era buna, venea la timp, uneori chiar era calda, nu aveam prea multe comentarii negative. Dar…

Dar din casa lipsea mirosul care se naste in bucatarie atunci cind se prepara o mincare buna. Bucataria lor mirosea a detergent de vase. Unde erau aromele de sarmale care iti excitau narile de la distanta, vaporii de ulei incins de la carnea fripta, parfumul de gogosi care ii inebunea atit pe oamenii din casa cit si pe cei care treceau pe strada? Toate acestea lipseau. Mincarea de la catering era buna, dar nu te imbia sa o maninci nici cu mirosul, nici cu privirea.

Apoi mai era mincarea de seara si de dimineata. Toate alimentele erau de un alb imaculat. Lapte, unt, brinza de vaca, cascaval, icre. Pina si parizerul sau sunca de buna calitate aveau niste culori  foarte pale, aproape… cadaverice. Lipsea cromatica din farfurie. Mai aparea cite o rosie sau un castravete, dar cu o floare nu se face primavara.  Desigur ca atunci cind parintii nostri manincau numai mincare sanatoasa, asa cum voia sora-mea,  incepusera sa se albeasca la fata precum mincarea din farfurie.

Mi-a venit atunci ideea sa le ofer mincare nesanatoasa. Adica fast food. Cumparam si aduceam tot felul de mici, cirnati oltenesti, cartofi prajiti, pui rumeniti la rotisor, adica cam tot ce i se interzice unei femei-manechin care nu vrea sa se ingrase. Eu nu voiam in familie manechine care beau apa plata cu lamiie, ci voiam doi parinti cu obraji imbujorati…   Sora-mea imi facea observatii permanente: “ Le va creaste  colesterolul si gliceridele!” “ Lasa-l dracului de colesterol, au colesterol mai bun ca al meu!” ii raspundeam eu nervos. “ Ii bagi in pamint!” imi spunea ea. “Ii bag in pamint fericiti ca au mincat bine, in timpul vietii!”

Ne certam degeaba. In realitate lucrurile nu mergeau  bine de loc. Tot fast foodul preparat de nevasta-mea sau cumparat de la grill era mincat de maica-mea. “Ghita, maninci pulpa asta?” intreba ea, dar nu mai astepta negatia lui si tot ea dadea raspunsul. “Nu maninci. Las ca o maninc eu!”  Si i-o lua din fata. Nevasta-mea, Gela, cind asista la asemenea scene, se revolta subit. “ De ce ii iei mincarea din fata! Ai mai mincat o pulpa intreaga. Maninca aripile acum!” Vorbea insa cu peretii. Mama mea nu voia sa o asculte.  Eu recunosteam  ca aparuse la ea un individualism personal foarte vizibil.  Nu o prea interesa daca el maninca sau nu. Problema mare era ca stomacul ei sa fie plin.  Cind o vedeam asa ma intristam. Unde era mama mea de acum 50 de ani care isi lua de la gura si ne dadea noua, copii ei, ultima coaja de piine prajita in undelemn ? Unde era bunatatea, darnicia si dragostea neconditionata cu care ne crescuse atitia ani?  Acum devenise egoista si avea tendinta sa creada ca nu mai este iubita si respectata la nivelul care merita.

 Afacerea Burlanul- episodul 2 

Ce credeati ca am scapat de restanta de la burlane? Nicidecum. Epopeea continua. In ultima zi din august 2015, pe la sase seara, primesc un telefon de la sora-mea. “ Dane, vino incoace sa-ti spun  ce s-a intimplat!” Daca sora-mea ma chema la domiciliul parintilor era grav. N-am intrebat cit este de grav, fiindca nu voiam sa am vreun accident de circulatie rulind spre ei.  Am rulat cit am putut de repede. Nu prea poti sa rulezi in Timisoara la sase dupa amiaza. Distantele intre stopuri sunt mici si la fiecare stop se sta de… 3 ori. “ Daca ar fi murit vreunul, imi spunea la telefon si ar fi plins” mi-am zis in gind cit eram la volan. Probabil ca au facut o noua trasnaie.”  

   In sfirsit, dupa 20 de minute, am ajuns la destinatie. Sora-mea ma astepta pe terasa sorbind dintr-o cafea. Sora-mea nu bea cafea de obicei. Ea nu fumeaza,nu bea cafea ,nu consuma alcool, maninca putin si sanatos. O adevarata comoara la casa omului. Nu consuma aproape nimic.  Dar acum am gasit-o bind cafea. Inseamna ca era ceva serios.

Imi povesteste: “ Cind am venit de la serviciu m-am hotarit sa trec pe la mama si tata. Era ora patru jumatate-cinci. Cind am dat coltul de la strada,  am vazut in fata portii o dubita alba cu numere de Franta. M-am apropiat si am constatat ca doi tigani erau in curte, la intrarea din fata, bateau la usa si strigau: Doamna, doamna!”. Am intrat si eu in curte si m-am rastit la ei:Ce cautati aici? “Am venit sa luam burlanele!Nu sunt platite” a zis unu. “ Plecati imediat!” am zis si apoi am strigat la Doru care isi plimba ciinele: “Doru, suna-l imediat pe frate-miu! Spune-i ca au venit tiganii cu burlanele.”

Doru este vecinul din stinga de la numarul 3, un om de 1.80 si 120 de kilograme. Are un ciine destul de mare, pe care il plimba in lesa in fiecare seara prin cartier. S-a intimplat ca tocmai acum sa treaca prin fata portii si sa fie martor involuntar la scena. Poate ca asta a fost norocul! Cind tiganii au auzit vorbele surorii mele, l-au vazut pe Doru, au vazut si ciinele, au iesit in fuga din curte, s-au urcat in dubita si s-au “roit”.

“ In viata mea nu m-am enervat atit de rau.” mi-a marturisit sora-mea. Sora mea nu avusese niciodata niciun soc in viata. Sotul era intreprinzator particular, avea o tipografie care mergea, ea era angajata la Universitate pe un post tehnico-administrativ, stateau foarte bine cu banii si fiica lor, unica la parinti, intotdeauna premianta atit la liceu cit si in facultate, acum casatorita cu un copil, muncea impreuna cu sotul ei de vreo doi ani de zile in Germania. Asadar, sora-mea avusese pina acum o viata plina de impliniri, fara necazuri, fara socuri, fara scandaluri in familie sau in societate. Si acum, la 60 de ani, in prag de pensie, o scosesera din fire tiganii…

“Si parintii nostri au asistat la scena asta?” am intrebat eu. “Nu, ei nu stiu nimic erau la televizor. Nu le-am spus nimic. ” a raspuns ea. “ Mai bine asa. Nici nu le spune, fiindca ne mai trezim cu un atac de cord.”

    Totusi ramasese o problema nelamurita:  cine a lasat poarta deschisa. Dupa socul cu SMURD-ul hotarisem amindoi sa tinem poarta in permanenta inchisa si sa dam cite o cheie la Nuti, sotia lui Doru, o vecina de incredere, la Mirela, asistenta care ii facea injectii cu celebrosin la maica-mea, la Bac, omul care muncea gradina, la Silviu, omul de la catering plus alte 4 chei la noi, adica la sora mea, sotul ei, eu si sotia mea. Asadar erau 8 chei la 8 persoane si una dintre toate aceste persoane era lasase poarta deschisa. Cind am deschis acest subiect sora-mea mi-a marturisit oarecum spasita: “Maica-mea a deschis poarta! Eu i-am dat cheie!”   “ Pai bine mai Diana, ce am vorbit noi? “ i-am reprosat eu. “ Nu mai spumega! Stai sa vezi ce s-a intimplat acum doua zile, incepe ea. Am avut un scandal monstru cu maicamea. A venit doamna Cici in vizita la maica-mea si nu a putut sa intre.

Cici era doctorita, avea 88 de ani si era singura prietena in viata a lui maica-mea, toate celelalte prietene de cafea murisera. Cici statea la doua strazi departare si, o data la sase luni, maica-mea si ea isi faceau reciproc cite o vizita protocolara. Si tocmai acum se gasise sa vina.  Povestea continua cam asa: Cici, a sunat la poarta si cind a venit maica-mea, nu a putut sa-i dea drumul fiindca nu avea cheie. Au vorbit peste gard doua trei minute si, in final, Cici a plecat spunind: “ Bine ai ajuns Maricica, te tin copiii prizoniera!”

    Bineinteles ca aceasta remarca a scos-o din sarite pe Maria, mama noastra. In acea seara cind a venit Diana sa o vada, a fost intimpinata numai cu vorbe de ocara. “ Ce, de ce nu imi dati cheie? Ma tineti inchisa ca pe un ciine!  M-am facut de ris in fata lui Cici! Asa ceva nu am patit in viata mea! Eu sunt stapina aici! Plecati din casa mea sa nu va mai vad! Nu mai sunteti copiii mei, nici tu , nici frate-tu !”

    Asa ca Diana, sub focul acesta de injurii, a cedat si i-a dat o cheie. Am ramas pe ginduri. Intentia noastra a fost buna, le-am interzis iesirea pe poarta pentru siguranta lor,  si, mai ales, pentru taica-meu care daca iesea pe poarta nu mai stia sa se intoarca, dar deznodamintul a fost catastrofal fiindca o masura de siguranta s-a transformat intr-un scandal cu subiecte sensibile: sechestrare de persoane, prizonierat, lipsa de iubire, de respect, de etica. Ma framintau toate aceste ginduri si fiindca nu aveam raspuns la multe intrebari in loc sa iau eu cheia de la maica-mea, am…lasat-o. Mai tirziu peste vreo doua luni, aveam sa regret, dar in seara aceea plina de evenimente, am cedat si eu din considerente etice…

A doua zi dis de dimineata,m-am dus din nou la Sherlock Holmes de Mehala. I-am povestit toata tarasenia cu restanta de la burlane si, in final, mi-a spus ceva mai convins: “ Da, acum avem doi martori oculari valizi,in observatiile carora poti sa te increzi. Ii voi invita la sectie sapatamina aceasta sa le aratam niste poze”

   Am plecat de la Circa ceva mai optimist. Asadar politia avea un set de poze. Martorii, sora mea Diana si Doru, vecinul, erau oameni seriosi, trecuti prin viata, cu simt de observatie dezvoltat,asa ca sunt sanse sa se descopere ceva. Sa asteptam pina saptamina urmatoare sa vedem ce mai descopera politia!

Alarma in munti: a disparut taticu !

Incepusem sa fiu obsedat de “libertatea de circulatie” a tatalui meu. Cel mai bizar era faptul ca eu, omul care ma ocupasem ani de-a rindul de “libertatea de circulatie a cetatenilor romani in  Uniunea Europeana”, acum cautam solutii pentru interzicerea libertatii de circulatie a tatalui meu prin … cartierul sau. Ce feste iti joaca citeodata viata!  Bineinteles ca din sutele de articole scrise de mine pe aceasta tema era si unul despre securitatea personala. Demonstrasem acolo ca exista dispozitive de urmarire a copiilor prin GPS. Fiindca batrinii sunt tot niste copii, ceva mai rasariti, tot ce este bun pentru copii este bun si pentru batrini. Caut pe internet un astfel de dispozitiv, gasesc unul frumos sub forma de ceas si fac o comanda online. Imi vine confirmarea la comanda, dar primesc si un telefon si o domnisoara imi spune ca nu au deocamdata in stoc, dar vine garantat saptamina urmatoare. “ Bine, zic eu, asteptam o saptamina.”

Numai ca saptamina care a urmat a fost cu ghinion.  Intr-o zi din septembrie 2015, pe la prinz, pe maica-mea incepe sa o doara spatele. Si, fiindca o doare spatele, il trimite pe taica-meu la farmacie sa ii cumpere Nurofen. Asadar, ii da 50 de lei si ii deschide poarta. El, era fericit: era liber ca pasarea cerului, pleca de acasa. Tot timpul voia sa plece de acasa. Cum gasea poarta deschisa, cum o zbughea pe strada. Uneori il intorceau vecinii din drum, cind il gaseau pe strada. Daca insa tatal meu gasea poarta inchisa se opintea in fata ei si o zgiltiia din rasputeri cite zece minute doar doar se deschide. De data insa avea o misiune sacra: mergea dupa Nurofen. Atit de patruns a fost de misiunea primita incit nu s-a mai intors acasa…

In fapt de seara, cind am ajuns la ei, taica-meu era lipsa. O intreb pe maica-mea: “Unde e tata?”  “S-a dus la farmacie dupa Nurofen.”  imi raspunde. ”Cind a plecat?”  “Acum 5 minute.” Nu ma alarmez, dar plec spre farmacie. Nu l-am gasit pe drum, nu l-am gasit nici la farmacie. O intreb pe farmacista: “A fost pe la dumneavoastra un batrin care a cumparat Nurofen?” “ N-a fost nimeni de o ora, nu am avut niciun client” imi raspunde ea.  Gluma se ingroasa. Logic, daca nu a ajuns la farmacie a ajuns altundeva. Dar unde? Poate o fi la birtul consacrat. Alerg la birt. La mese, citiva oameni jucau table. Ma duc la ei si ii intreb: ” N-ati vazut pe aici un batrin de 89 de ani, acum recent?” Zarurile continuau sa zornaie in cutie.  “ N-am vazut, domnule pe nimeni! Cinci-trei  poarta in casa!” zise unul. “ Daca-i asa batrin, nu-l lasa sa umble hai hui pe strazi. zice si celalalt intorcindu-se la joc. Sase –sase !Te-am spart! Iti dau marti de data asta. ”

Ma duc la barman, om serios de 50 de ani si ii adresez aceeasi intrebare. “Cum arata?” ma chestioneaza  el. ”Pai, este foarte batrin, are un metru saizeci si cinci, este foarte slab, are palarie si baston…” incerc eu o descriere.  Omul isi ridica ochii din chiuveta in care spala pahare si imi spune verde in fata. “ Toti batrinii arata asa! N-aveti o poza? ”  “Nu!” am ingaimat eu si am plecat rusinat.

Cu ochii pe strazi, in drum spre casa lor, incep sa-mi fac autocritica:

      ” 1. Nu am o poza tiparita cu chipul actual al tatalui meu. Am filme pe laptop cu el de la diverse reuniuni de familie, am poze pe telefon, dar acelea sunt mici si un strain nu poate distinge mare lucru dim ele. Nu am niciun portret tiparit pe foaie fotografica.

      2. Tatal meu nu are prin buzunare biletele cu texte care sa le explice altora identitatea si situatia lui: nume, prenume, adresa de domiciliu, telefonul persoanelor de contact… 

     3. Tatal meu nu are celular.  Aici exista o anumita scuza, fiindca eu aveam citeva celulare nefolosite  prin dulap, dar tatal meu nu stie sa foloseasca un telefon celular.

4. In baza considerentelor de la punctele 1, 2 si partial 3, eu Dan Constantin Goldis sunt un idiot.”

Cind am ajuns acasa, Diana, sora-mea ii facea observatii lui maica-sa. “ Pai bine, mamicuto, nu ai in casa trei cutii de Nurofen! Uite-le aici!” “ Mai stiu eu ce este prin casa asta?” raspundea maica-mea. Nu le-am vazut.” Trinti usa si se duse nervoasa in dormitor. Asa proceda mai nou. Cind i se facea cea mai mica observatie ori ne dadea afara din casa ei, ori se izola in dormitor. Statea acolo imbufnata pina plecam noi.

     “ Ce facem ? Dam telefon la politie?” ma intreaba Diana. “ Nu ne baga in seama in primele 24 de ore. Trebuie sa-l cautam pe strazi!” . Am dat alarma generala. Eu am chemat-o pe nevasta-mea, Diana si-a chemat sotul, Doru si Nuti, vecinii nostri, au aparut si ei si, astfel, cinci oameni s-au pornit sa grebleze cu privirea 3-4 strazi din cartier. Nevasta-mea, a sasea persoana mobilizata, a ramas la cartierul general pentru a asigura legatura dintre cercetasii stradali si pentru a receptiona eventuale telefoane de la autoritati sau necunoscuti. Fiindca eram convinsi ca tatal meu nu poate ajunge prea departe fiindca nu il tineau puterile, ne-am fixat o zona de actiune limitrofa dim vreo 12 strazi. Asa a inceput marea cautare.

In momentul cind am inceput sa privesc in dosul fiecarui tufis, al fiecarui gard verde, al fiecarui colt de cladire, mi-a venit in minte o stire-reportaj din urma cu o saptamina de la Romania TV:  „o jurnalista descoperise ca intr-un sat de munte  un barbat de 50 de ani si-a legat mama cu un lant si a plecat la munca.” Aceasta era stirea propriu-zisa, urmata de o gramada de comentarii din studio cu invitati de seama, psihologi, sociologi, analisti. Toti erau revoltati de gest si infierasera in vocabular extrem de viu comportamentul reprobabil al barbatului.  Cind s-a intors omul de la munca si jurnalista s-a napustit spre el cu intrebari nefericite, omul a raspuns simplu: “Mama mea e nebuna! Daca fuge in padure o maninca lupii.”  Raspunsul lui a fost dur, dar a amutit si jurnalista si comentatorii din platou.

  Adevarul este ca nu poti sa intelegi toate tainele vietii daca nu le traiesti pe pielea ta. Cu toate ca eram mai invatat decit munteanul acela, nu avusesem un comportament foarte diferit. Nu mi-am legat tata cu lant, dar i-am inchis poarta. Femeia de la munte avea o libertate de miscare pe o raza de 5 metri, eu i-am ingradit tatului meu libertate de miscare intr-un perimetru cu laturile de 20 x 70 m. Esenta era insa aceeasi.  Dincolo de problemele etice de dragoste si respect fata de parinti, era problema lupilor. Ce etica au serpii, ursii si lupii din padure ? Iar in oras, sa fie vorba intre noi, este mai rau decit in padure.  In  Timisoara nu te poti intilni cu lupul, dar te intilnesti cu masini de sute de cai putere care au si greutate mai mare si viteza mai mare si colti mai ascutiti decit lupii. Ori cum taica-meu, ca si multi alti batrini, nu trece pe la trecerea de pietoni este foarte posibil sa fie luat pe o capota. In concluzie care este tabara care are mai multa dreptate? Tabara mea si a taranului de la munte sau tabara jurnalistei primavaratece si a comentatorilor din platou?

Dupa vreo ora de cautari, tatal a fost gasit de cumnatul meu, Imi, un om de nota zece. L-a gasit asezat pe iarba, pe un spatiu verde, undeva pe Brediceanu, in apropierea liniei de tramvai. Isi pierduse un pantof si statea prost si cu orientarea spatiala. “ Cine sunteti Dvs?” il intreaba tatal meu cind il vede pe salvatorul din fata lui. I se parea cunoscut, dar nu stia de unde sa-l ia. “Eu sunt ginerele tau de 30 de ani, sunt sotul lui Diana. Hai acasa!” ii spuse Imi. “ La casa mea? intreba batrinul. Unde este casa mea?”

In seara aceea, i-am spus lui maica-mea ca am pierdut cheia de la poarta lor si ca imi trebuie cheia ei ca sa fac un duplicat. Bineinteles ca am asigurat-o ca a doua zi i-o voi da inapoi. Nu i-am dat-o nici astazi, dar nu am nicio remuscare.

A doua zi, sora-mea i-a garnisit buzunarele lui taica-su cu cartonase de hirtie cu urmatorul text: “ Ma numesc Goldis Gheorghe, am 88 de ani si stau pe strada Dornei nr 1. Daca ma gasiti pe undeva si eu nu stiu unde sunt, va rog sa sunati la telefonul fiicei mele 0722456xxx sau a fiului meu 0747 938xxx”

BUNU is moving 

M-am certat cu domnisoara de la firma la care comandasem dispozitivul de localizare. “Domnisoara, i-am zis, matale cunosti intelesul cuvintului “garantat”. Acum 2 saptamini mi-ai garantat ca imi livrezi tracker-ul cerut. Saptamina trecuta la fel. Si acum imi zici ca nu a sosit  comanda din strainatate. Nu inteleg de ce sunteti pe primul loc in Google daca va mintiti in felul acesta clientii”. In final, am renuntat la comanda si i-am inchis telefonul.

In ultima perioada eram din ce in ce mai nervos. Nu ma puteam aduna. La serviciu aveam probleme cu 2 proiecte cu care ramasesem in urma, angajatii mei, vazind ca sunt pe alta lume,  ma trageau pe nari cum puteau, ma certam cu sora-mea de cite ori ne intilneam, ma certam cu toata lumea… Gela, sotia mea, cunoscindu-ma bine, a inceput sa imi livreze, dimineata si seara, pe linga medicamentele de diabet si cite o pastila de Aspacardin.  Asadar, parintii mei luau cite 8 pastile de doua ori pe zi, eu luam cite 4. Dar parintii mei aveau 90 de ani si eu abia depasisem 60. Voi prinde eu oare 80 de ani? Ma indoiesc…

Sora mea are o fata in Germania pe nume Sandra. Sandra este casatorita cu Patrick, doctor in  sistemul medical de urgenta al Germaniei.Bineinteles ca amindoi erau tineri cu carte,  inteligenti, umblati prin lume. Cind sora-mea le-a spus ce vreau, au inteles imediat, au facut comanda online si li s-a livrat produsul prin posta in 2 zile.  Inainte de a-l trimite spre Romania, Sandra i-a introdus  aplicatia wherecom.  Tatal meu era bunic pentru Sandra. Sandra ii spusese toata copilaria ei: “ Bunu” si in consecinta, a fost foarte firesc ca atunci cind aparatul a cerut sa se inregistreze numele destinatarului urmaririi Sandra sa tasteze  cuvintul “Bunu”.

In doua zile trackerul a ajuns la mine si dupa ce m-am chinuit alte 2 zile cu invatarea functionarii si instalarea lui pe telefon, a devenit functional. L-am pus la gitul lui taica-meu ( asa era modelul acesta) si am constatat ca atit Sandra de la Hamburg, cit si eu, din Calea Lipovei, Timisoara, puteam vedea prin satelit cind merge taica-meu la baie. De fiecare data cind pozita tatalui meu se schimba, aparatul emitea un semnal, satelitul sesiza modificarea de pozitie, telefonul meu dadea bi psi ,in plus, primeam un mesaj scris cu textul: Bunu is moving.

Ma fascina functionarea acestei aplicatii. Reusisem sa setez scara hartii Google la o scara foarte mare si astfel vedeam de sus toata curtea. Asa am descoperit ce faceau parintii nostri in lipsa noastra… Sa vedeti cum a fost. Intr-o dimeneata de la sfirsitul lui septembrie Gela ma atentioneaza: “Mai, vezi ca taica-tu sare coarda prin curte.” Ma uit pe ecranul telefonului. Intr-adevar, taica-meu era la poarta. “Probabil iar zgiltiie poarta vrind sa iasa”, mi-am zis. Dar nu,  gresesc! Acum este la gardul lui Doru. Peste 3 minute este in spatele casei si apoi la gardul dinspre Dragos, si din nou la poarta. Chestia se repeta invariabil: Doru, spatele casei, Dragos, poarta casei. Doru… Ma uit in istoricul aplicatiei la ziua de ieri. Descoper ca ieri, cam la aceeasi ora ca si astazi, tatal meu a ocolit casa de 5 ori. Astazi a ocolit-o de 4, miine…miine dimineata ma duc acolo sa vad cu ochii mei cum face rondurile acestea.

A doua zi de dimineata, aproximativ la aceeasi ora, ma instalez in fata casei lor, linga un nuc, un loc strategic ales, neobservabil din curte. Incep sa astept. Nu dureaza mult si in curte, pe trotuar, de dupa coltul casei isi fac aparitia parintii mei. Paseau incet, cu multa greutate. El avea bastonul in mina dreapta, ea il sprijinea din partea stinga. Tatal meu facea fiecare pas cu un efort aproape supraomenesc. Tremura din toate incheieturile si ma asteptam sa cada in fiecare moment. Dar nu cadea. Se tinea cu disperare de maica-mea,  de pereti, de baston, de viata. M-a apucat mila. Nu ii vazusem niciodata asa, legati unul de altul, chinuindu-se sa avanseze metru cu metru pe pamint si ora cu ora prin viata.

“În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână –
Două jucării stricate –
Merg ţinându-se de mână…”

                                        SFIRSITUL PRIMEI PARTI

 

Partea a II a se gaseste aici. 

Anunțuri

17 gânduri despre “Jurnalul unui copil de 63 de ani- partea 1.

  1. Emitionant! Mi-a indus o zvarcolire revoltatoare. In afara de fluiditatea povestirii apreciez si tema: tulburatoare. Nu intarziati prea mult, va rog! Astept cu nerabdare continuarea!

  2. Este intr-adevar emotionant. Si asa cum povestiti dvs., ma gandesc cu grija la parintii mei.
    Astept continuarea. Sanatate si numai bine!

  3. Fiecare dintre noi ar trebui sa scrie o carte despre viata sa, nu pentru faima, ci pentru a lasa o marturie scrisa urmasilor. Eu asa i-as invata pe copii, inca din prima zi de scoala. Poate ar fi un motiv in plus sa avem grija de viata noastra.

  4. Toata stima si consideratia pentru grija, devotamentul, dragostea si respectul pe care-l aratati parintilor .Au crescut si educat un OM.

  5. Domnule, ce e cu tine?!?! Îți bați joc de noi? M-ai făcut curios la culme și îmi place. Te rog termina povestea. :). Tot respectul.

  6. In ultimele luni am muncit enorm pentru depunerea dosarului in vederea obtinerii certificatului de handicap. Nici nu stiti ce greu este. Sa bati la toate usile autoritatilor , sa aduci referate de la medici specialisti neurologi, apoi pshiatri, apoi casa de pensii, directia pentru persoanele cu handicap,anchete sociale la domiciu, comisii speciale la domiciliu si din nou tomograf,teste GAFS si MMSE. de care nu am auzit niciodata pina acum… O adevarata epopee. In consecinta nu prea am avut timp de scris. Am completat formulare, am alergat sa le depun, m-am luptat cu autoritatile, citeodata am invins,alteori am fost infrint. Dar razboiul meu continua. Din toate aceste cauze nu am putut sa scriu continuarea. Dar va veni desigur..

  7. Emotionant D-le Goldis,astept cu nerabdare sa citesc continuarea,aveti un mare har de a povestii in detaliu,eu va cunosc pe d-voastra si pe D-na Gela personal,sunt mandra ca odata,atunci,candva am putut schimba cateva vorbe,va doresc multa sanatate la intreaga familie si sa va bucurati in continuare de prezenta parintilor in viata d-voastra,cand ei nu vor mai fii atunci nu ve-ti mai fi Copil,cu mult respect Carmen

  8. Va inteleg perfect situatia deoarece am trecut si eu impreuna cu sotia intr-o situatie asemanatoare.Sa fiti bucuros ca parintii d.vs sunt pe picioarele lor si nu la pat,caci atunci situatia se va schimba la 180 de grade.Daca mai pui si un tratament intensiv facut acasa(asa cum am facut noi)cu supraveghere 24/24,fara bani,ca sa platim pe cineva,cu un copil de un an si sotia gravida in 3 luni,intr-un apartament de bloc cu 3 camere,in anii dinainte de 1989 cu medicamente si morfina obtinute prin pile si mita,atunci veti vedea ca situatia nu este inca asa dezastroasa.Va doresc multa sanatate si rabdare,caci veti avea mare nevoie de ele,iar parintilor d.vs sa ramana cat mai mult timp pe picioarele lor si in starea de acum.Numai oameni cu sufletele nobile ca ale d.vs si sorei d.vs,pot returna o mica parte din ceea ce au facut parintii pentru ei.Toata stima si respectul.

  9. Buna Dl. Goldis,
    Intr-adevar sunteti un copil , ca si sora Dvs., educati si iubitori . Am si eu un frate scump si bun . Din pacate ne-a mai ramas doar tati , pe care il ajutam cat de mult putem sa treaca de probleme ..mami prea devreme a plecat la ingeri :(((..
    Referitor la povestea dvs. cu intamplarile parintilor, la fel eu si sotul meu (jud.Tm) am trecut la fel prin peripetii si situatii limita create de naivitatea parintilor nostri ( socrilor in cazul meu). Dar orice ar fi,ar face,off…cred ei si spera ca fac vreun bine..nu se gandesc ca e plin de nemernici .Insa sanatatea lor primeaza,bine ca sunt pe picioarele lor si are cine deschide usa la casa!!…banii vin se duc…adevarat ca muncim foarte mult sa strangem ceva si te doare sufletul cand vezi cum altii profita si autoritatile platite tot de noi , nu fac mai nimc.. Am trecut si prin faza Accidentul cand socrii mei au dat 15.000 Ron ( 150 milioane cum era inainte) unor nemernici, si am trecut apoi si prin afacerea Burlanul ( parca povestea e la indigo cu a D-vstra)…acolo am ” scapat ” cu vreo 500 Ron dati la tigani (cereau 27mil. pe 3-4 burlane parca..). Impreuna am razbit, si sper ca parintii mei socri sa fi invatat ceva despre ”oamenii” din ziua de azi !!
    Sa ne ajute Dumnezeu pe toti, sa ne ajutam parintii ! Multa sanatate faimilie si Dvs.
    Ana-Maria

  10. Articolele d.vs ma fac sa ma cutremur prin trezirea unor amintiri dureroase,dar totusi dragi,caci atunci macar parintii mei erau in viata.”Viata”greu spus,caci mancau,dormeau,umblau dar nu mai erau cei de dinainte de a li se instala aceasta crunta boala(pentru cei apropiati),Alzheimer.Ei saracii traiau in lumea lor,poate mai fericita decat a noastra,dar cat de mult aveau nevoie de ajutorul,dragostea si intelegerea noastra.Ferice de cei care au reusit sa le ofere macar o batranete mai usoara,demna si ferita de pericole.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s